Anca Mizumschi, “Noah’s Anca”. Fractal poetry
Anca Mizumschi conceives poetry as an attempt of reshaping the primary pattern of the language. Therefore, she turns to the main biblical facts and characters and somehow connects them to the present. Despite the eclectism of the poems, she manages to reduce the distance between the sacre dimension of the Bible and the nowadays profane appearance within the space of the text itself. Different values and symbols are jointed together
in a synthetic poetic paradigm by a sort of inlaid complex technique, something between puzzle, mosaic and stained-glass window. That explains the similarities found in the most unexpected circumstances: the poetess has the scarred skin of the saints, she shares the same loneliness with God, the great divine messages can be sent through the latest technology. Anca Mizumschi also discovers the inward feminine condition of literature, for
language was initially pregnant with its meaningfulness. Owing to this organic perspective, any word is a linguistic womb or arch, a cosmological cell that concentrates the complexity of the world and thus proves the ontological function of poetry.
Keywords: fractal vision, the ontological function of language, biblical references, the feminine condition of poetry, inlaid pattern, eclectic biography, interchange between sacre and profane, presentification
1. Andrei Oişteanu, Ordine şi haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, p. 78: “[arca] este un ou biogonic care are menirea de a regenera macrocosmosul (…), un depozit
de date genetice, o biotecă, un receptacul ermetic care conţine şi conservă germenii lumii.”
2. “Un poem e o comunicare intenţionat distorsionată, întoarsă pe dos. E o rea-traducere a precursorilor săi.”- Harold Bloom, Anxietatea influenţei, p. 117.
3. Clinamenul este o abatere, deci o formă paradoxală a revizionismului poetic, prin care “poetul nou însuşi determină legea particulară a precursorului.” (idem, p.89)
4. “Strămoaşa revizionismului e erezia, dar erezia voia să schimbe doctrina dată prin modificarea echilibrelor mai degrabă decât printr-o corecţie creatoare, semnul specific al
revizionismului modern.” (ibidem, p. 75)
5. În amplul său studiu Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun abordează şi această nostalgie a limbajului adamic, chiar dacă majoritatea poeţilor actuali o pun sub semnul
pastişei, al ironiei: “Ştim că ideea limbajului originar e outopie. Dar poezia – doar o parte a ei, nu trebuie să uităm acest adevăr – îşi asumă această utopie. Utopia unui limbaj
nearbitrar, în care sunetul să nu mai fie rupt de sens, în care rostirea poetică să fie un cântec vorbit, inteligibil şi ininteligibil în acelaşi timp, din care se naşte Lumea.”(p. 28)
