Ion Stratan. Direcţia nouă în optzecismul poetic

1. Gheorghe Grigurcu – Poezie română contemporană, p. 443
2. Marin Mincu – Poezia română actuală, Editura Pontica,
Constanţa, 1999, p. 1432
3. „Cea mai exactă definiţie a liricii lui Ion Stratan o găsim
într-unul din poemele volumului de debut, Ieşirea din apă
(1981): „totul se întâmpla ca şi cum/ ceea ce simt/ despre
ce gândeam/ ar rămâne în iarnă/ aburit cu privirea sticloasă
pe geam” (Istoria utopiei). Ochiul caută, aşadar, latura
evanescentă a lucrurilor, învelişul lor spumos şi stilizat, în
care putem presimţi şi o amintire a numenalului. E o poezie
a transparenţelor simbolice, o reproducere lirică a ideii de
real. Lumea e descărnată, dezbrăcată de haina materialităţii,
înfăşurată în puful ideii. Despuiate de fenomenal şi
cultivând imeginea hieratică a contururilor, lirica aceasta
aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens… Eul liric
e suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos
al metaforei”. Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a
întunecatului deceniu literar nouă, Editura Eminescu, 1993, p.
70
4. Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 70
5. Radu Săplăcan, Geometria Iluziei, în Astra, nr. 10 , 1983
6. Traian T. Coşovei, Poeţii marilor oraşe, Editura Muzeul
literaturii române, Bucureşti, 2008, p. 89
7. „Cu ocazia caracterizării ce i-o face tânărului poet,
criticul Ion Negoiţescu chiar vorbeşte – am zice
premonitoriu – de «tentaculele de lumină ale poeţilor», care
«pipăie într-adevăr întunericul, semnificându-l» şi ne
reaminteşte că metoda aceasta ţine de hermetism, de cele
două direcţii moderne ale sale, cea dintâi – poezia pură de
tip mallarméean, cea de-a doua – suprarealismul exploziv,
faptă a lui André Breton. Constelaţia locală în care s-ar
înscrie noul venit cuprinde – după opinia criticului – nume
reprezentând ambele direcţii, precum Ion Barbu, Gellu
Naum, Mircea Ciobanu etc. De acord în linii mari cu
această încadrare, tendinţa spre încifrare dovedindu-se
efectiv o dominantă a liricii lui Ion Stratan, evidenţiată
plenar de versurile ultimului volum, în toate privinţele
superior celui precedent, Cinci cântece pentru eroii civilizatori,
comentat de criticul pomenit, n-aş putea trece sub tăcere o
altă tentaţie a poetului, derivând din faptul că el aparţine
unei generaţii, mai exact: unei grupări – optzeciştii – ce şia
configurat ea însăşi o poetică, nu întru totul coincidentă
cu modurile hermetice, ba chiar, adesea, opusă acestora.
Vreau să spun că dacă astăzi poetul nostru face oarecum
figură aparte în mijlocul alor săi, cu care consimţise deplin
la primul său volum, Ieşirea din apă, el nu i-a părăsit cu
desăvârşire, fapt atestat de cel puţin o trăsătură… Se vădeşte
în cazul lui Stratan, evantaiul preferinţelor este mult mai
larg şi că la numele de antecesori deja evocate se cuvin
adăugate alte câteva, cele ale lui Constant Tonegaru, Leonid
Dimov şi Nichita Stănescu neputând fi ocolite” Cornel
Regman, Dinspre „Cercul literar” spre „Optzecişti”, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1997, pp. 120-121
8. „În acest punct, poezia lui Ion Stratan anunţă o altă faţă
a ei, ce va fuziona cu gustul pentru fantezismul abstract şi
ermetic, care e trăsătura ei generală. Procedeele ludice
sesizabile, precum aici, în eufonii ori în calambururi, pastişe
şi aluzii livreşti, în genere în varii forme ale intertextualităţii,
dezvăluie o ingenuitate pierdută şi o infuzie a livrescului ce
pun în alţi termeni originalitatea poeziei” Radu G. Ţeposu,
op. cit., p. 71
9. Radu G Ţeposu, op. cit., p. 71
10. Traian T. Coşovei , op. cit., p. 89
11. idem, p. 90
12. Radu G Ţeposu, op.cit., p. 71
13. „Sunt tentat să urmăresc această construcţie – poate cel
mai bun lucru pe care l-a dat Ion Stratan – prin prisma
cărţii lui Thomas Carlyle, Eroii, cu toate că modelul rămâne
exterior, mai degrabă la nivelul sugestiei, poate în mod
intenţionat inconsecvent urmărit de poet. Cine sunt ei,
aceşti eroi civilizatori? Carlyle delimita şase categorii: eroul
ca divinitate, ca profet, ca poet, ca preot, ca om de litere, ca
imperator – considerându-i resortul tuturor prefacerilor
însemnate din istorie. În amplul poem al lui Stratan, după
142 de ani, ideile despre personalitate ale istoricului englez
supravieţuiesc doar ca impuls iniţial pentru un poem-eseu
pe care autorul îl dezvoltă după o concepţie proprie,
amplificându-i perspectiva astfel încât, în cadrul fiecăruia
din cele cinci cicluri, avem cinci puncte de vedere ale câte
unui tip eroic asupra celorlalte tipuri, de la totemism (doar
simbol mitic al eroului) încoace” – Traian T. Coşovei, op.
cit., p. 94
14. „Ion Stratan repetă, în poezie, gestul filosofului care şia
smuls ochii pentru a se scufunda în liniştea gândului”,
Traian T. Coşovei, op.cit., p. 91.
15. Traian T Coşovei vorbind despre senzualitate spune în
recenta sa lucrare că „versurile sale o trădează, poemele sale
o respiră prin toţi porii. Chiar grija ceasornicărească pentru
construcţie trădează o senzualitate vulnerabilă. Atât
sonurile, cât şi imagistica sunt orientate aidoma piliturii de
fier în ordinea unui intens câmp magnetic senzual. Sunt
sintagme care poartă pe tăişul de oţel al cuvintelor picătura
de sânge, vie fierbinte a acestei senzualităţi” Traian T,
Coşovei, op. cit., pp. 96-97
16. „Faţă de colegii de promoţie, Ion Stratan se angajează
ferm într-un demers intelectual orgolios, fiind foarte
sintetic dar şi foarte crispat în gestul de a-i continua pe Ion
Barbu şi Nichita Stănescu, adică pe actanţii cei mai avansaţi
ai poeticităţii româneşti. Cele cinci cântece propun o astfel
de construcţie, un fel de facere explicitată în parantezele
adăugate la titluri în cuprins: Rama de cuvinte (Rostirea);
Oglinda în cupolă (Sinele); Lumile şi rodia (Iubirea); El (Un fel de
gând); Pentameronul (Desfacerea) (…) Insolitul unui asemenea
discurs heliadesc şi alonjă ermetizantă îl individualizează
între optzeciştii care sunt sau textualişti (din instinct) sau
textieri (din vocaţie)” Marin Mincu, Poezia română actuală,
Editura Pontica, 1999, p. 1432
17. Prima oglindă a copilului este privirea mamei. Primele
imagini ale corpului, ca reprezentări nonfigurative şi
precoce, neexprimabile prin cuvânt, se relevă doar în apres
coup şi sunt legate de primele emoţii ale copilului.
Confruntarea cu realitatea oglinzii face ca această imagine
inconştientă, mai degrabă resimţită decât văzută, să fie
refulată în favoarea realităţii vizibile. Imaginea inconţtientă
a corpului poate fi perturbată, realizându-se un clivaj între
realul simţit şi imaginarul perceput în oglindă. Elaborarea
imaginii inconştiente a corpului are loc de-a lungul unui
întreg proces de comunicare cu ceilalţi. Rodica Matei, O
perspectivă asupra procesului creativ, Buletin de psihanaliză, nr.
1-2, 1997.