Young Lovinescu.
A critic with a few ideas, but without a system
Young Lovinescu. A critic with a few ideas, but without a system presents a new point of view about the best regarded ”critical system” in Romanian culture. After delineating a few incongruities, the present study argues that Lovinescu did not actually change in spite of his confession. The amount of work submitted to his interpreters directed them to a evolutive reading pattern, whereas the real key of his conception is the permanent stasis and stagnation. In his criticism the psychological insight has the last word in the process of interpretation. Lovinescu mingles in the well-known „aesthetic mutation” formula a great amount of psychological understanding which corrupts the system from the inside.
Keywords: „aesthetic mutation”, theory of forms without content, imitation, synchronism, modernism, art for
art’s sake, art with a tendency, personality, temper, will
1. Vezi E. Lovinescu, Cariera mea de critic, în vol. Anonymus Notarius, E. Lovinescu, Editura „Vremea”, Bucureşti, 1942, p. 206: „Dacă vocaţia are vreun înţeles, nu mă sfiesc de a mărturisi că am avut-o încă din tinereţe. Pe când camarazii mei rimau versuri (…), eu ticluiam note critice şi cugetări. Vocaţia vine nu numai dintr-o înclinare temperamentală, ci
şi dintr-o convingere robustă în valabilitatea meşteşugului. (…) Fără convingere nu se poate face nimic trainic”.
2. O chestie de sintaxă latină şi Pronunţarea latină în epoca clasică. Detaliu sugestiv pentru preferinţele autorului, prima era dedicată lui Iorga, cealaltă lui Maiorescu.
3. După obţinerea doctoratului la Sorbona şi episodul nenorocos de la universitatea ieşeană, numai candidatura tardivă la Academie, la fel de nefericită, mai tulbură linia
dreaptă a acestei biografii ritmate după numărul de pagini tipărite.
4. Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, Editura „Grai şi suflet”, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 24.
5. G. Ibrăileanu, E. Lovinescu: „Paşi pe nisip”, în „Viaţa românească”, Anul I, nr. 4, iunie 1906, p. 174.
6. Florin Mihăilescu, op. cit., p. 59. Criticul pune dilema lovinesciană sub semnul simbolic al dramei lui Ariel.
7. E. Lovinescu, Opere, vol. I, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1982, p. 153.
8. Ibidem, p. 5.
9. Ibidem, p. 49. În acelaşi sens, criticul afirmă că, deşi nu e imorală, ţărănimea „e totuşi de o oarecare amoralitate placidă şi netulburată”, iar „lipsa aceasta de viaţă sufletească şi de varietate a făcut ca literatura cultă să se depărteze de pătura ţărănească, la care nu avea ce căuta cu mijloacele ei de observare fină şi pătrunzătoare” (ibidem).
10. Ibidem, p. 39.
11. În volumul Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii. Eseu despre literature criticilor (I), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007.
12. Distincţia îi aparţine, de fapt, lui Gherea – vezi studiul Tendenţionismul şi tezismul în artă, în I. Gherea (C. Dobrogeanu), Studii critice, vol. I, Tipografia „Românul”, Viltilă C. A.Rosetti, Bucureşti, 1890, p. 306-346.
13. E. Lovinescu, Opere, ed. cit., vol. I, 1982, p. 204.
14. Ibidem, p. 43.
15. Idem, Scrisori şi documente, Editura Minerva, Bucureşti, p.89.
16. Idem, Opere, ed. cit., vol. I, 1982, pp. 56-57.17. Idem, Constantin Dobrogeanu-Gherea, în Critice, vol. IV. Revizuiri literare, Editura Librăriei Alcalay&Co, Bucureşti, 1920.
18. Ibidem, Caragiale, p. 19-20: „Caragiale a avut darul suveran de a crea oameni”; „izbutind să dea viaţă unor tipuri simbolice, făurind pe de-a întregul şi o limbă – oricât de respingătoare ar fi ea – Caragiale e un creator. Un artist se preţuieşte însă nu numai după puterea lui de realizare. Ci şi după înălţimea idealului în slujba căruia şi-a pus talentul. Darul de observaţie nu ajunge pentru a-i fixa măsura”. În ciuda concluziilor defavorabile la care ajunge (sau, mai exact, de la care pleacă), Lovinescu se dovedeşte unul dintre
exegeţii subtili ai operei lui Caragiale. Procedeul simplificării caricaturale prin care se transformă personajele într-o serie de „caractere minimale” e bine intuit: „Mai toţi eroii lui Caragiale se pot rezum aîntr-o singură formulă, bine aleasă, care se repetă mereu cu o stăruinţă ce o impune. La urmă o vezi mişcându-se pe scenă simbolic. (…)
Sub ea nu e însă nu e niciun fel de conflict sufletesc, niciun fel de ideologie” (ibidem, p. 21). Comparaţia cu Ibsen e menită a-l dezavantaja evident pe autorul Scrisorii pierdute:
„În tot teatrul lui Caragiale nu găsim, nu un erou, ci un om cinstit sau un om normal. Ibsen avea un ideal moral; teatrul lui e un teatru de luptă, e satira unei lumi pe ruinele căreia el ar fi voit să ridice o lume nouă. Caragiale e lipsit de ideal: teatrul lui e o satiră pentru satiră; o colecţie de imbecili, de ramoliţi şi imorali, de automaţi ce nu ştiu rosti decât oformulă (…) N-a fost lipsit numai de idealism şi de generozitate, ci şi de poezie. Eroii lui nu au niciun farmec; eroinele nu aduc cu ele nicio mireasmă de feminitate, o notă de duioşie; pretutindeni, chipuri deformate şi groteşti, pretutindeni, dragostea văzută prin prisma mahalalei. Natura, de asemenea, nu a existat pentru Caragiale” (ibidem, p. 26-27).
19. Idem, Opere, vol. IV, ed. cit., p. 117.
20. Ibidem, p. 194.
21. Idem, Memorii. Aqua forte, Ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 276.
22. Idem, Opere, ed. cit., vol. IX, 1992, p. 296.
23. Idem, Opere, ed. cit., vol. I, 1982, p. 28.
24. Ibidem, p. 26
25. Ibidem, p. 25.
26. Idem, Memorii, ed. cit., p. 272: „Paralel, cazul e cunoscut şi în psihologie, sub forma legei lui Lange-James, în care procesul de formaţie a emoţiei îşi are punctul său de plecare în excitaţiile externe sau interne. (…) nu plângem pentru că suntem trişti, ci suntem trişti pentru că plângem; nu fugim pentru că ne e frică de arma întinsă a inamicului, ci ne e frică pentru că fugim. Ca şi senzaţia, emoţia corespunde aşadar excitaţiei locale a unei anumite regiuni a trupului nostru, al cărui ultim produs aparent e”.
27. Idem, Expresia creatoare de realităţi, în „Vremea”, an IV, nr. 186, 10 mai 1931.
28. Idem, Memorii. Aqua forte, ed. cit., p. 268.
29. E vorba despre răspunsul lui Lovinescu la ancheta Ce preferaţi? Teatrul sau cinematograful?, în „Rampa”, Anul XXVI, nr. 5966, 29 noiembrie 1937, p. 3.
30. Idem, Memorii. Aqua forte, ed. cit., p. 26831. Idem, Opere, ed. cit., vol. IV, 1986, p. 298. Lovinescu distinge însă „bovarismul ideologic” de cel literar. Bovarismul ideologic ar presupune capacitatea de a elabora o doctrină din elemente ce n-au ieşit din dialectica temperamentului. Bovarismul literar, aşa cum a fost acesta interpretat şi în directă legătură cu romanul lui Flaubert, ar fi însă un „complement” al realităţii, un fel de negativ al acesteia. În opinia lui Lovinescu, cazurile de bovarism literar „pur”, implicând perfecta identitate între operă şi scriitor, sunt foarte rare, întrucât legăturile dintre produsul artistic şi psihologia individului nu se rup definitiv sau până într-atât încât să creeeze o realitate independentă.
32. Idem, Opere, ed. cit., vol. IV, 1986, p. 380.
33. Idem, Memorii. Aqua forte, ed. cit., p. 48: „critica mea avea să se îndrepte în sensul contrariu, al abstracţiei, al expresiei nude şi tecnice, al ordonanţei stricte şi, înlocuit
printr-un ton de autoritate, relativismul avea să se retragă înplanul speculaţiei estetice”.
34. Ibidem, p. 47.
