C. Stere şi “Afacerea de onoare” de la 1894

1. Mai întîi, în „Viitorul”, anul II, nr. 138, din 26 martie (8
aprilie) 1908, p. 1, apoi, în „Liberalul”, anul IX, nr. 22, din
27 martie 1908.
2. Atacurile în cauză, în principal ale grupării takiste ieşene,
prin ziarul „Opinia”, îl determinaseră pe C. Stere să
provoace la duel pe cel responsabil de ele.
Responsabilitatea şi-a asumat-o solidar comitetul de
redacţie – Dragomir Hurmuzescu, Gh. Lascăr, Eugen
Herovanu, Lascăr Antoniu, V. Radu şi Ilie Bărbulescu –
„supunându-se fiecare dintre ei hotărârii luate de către
[martorii celor două părţi]”. C. Stere l-a ales pe Gh. Lascăr,
fost primar al Iaşului, în acel moment candidatul
formaţiunii takiste pentru un loc la senat. Întâlnirea a avut
loc în ziua de 10 martie 1908, pe „platoul” Copoului.
Adversarii, după ce au schimbat, fără rezultat, două focuri,
şi-au dat mâna, martorii declarînd „incidentul închis şi
onoarea satisfacută”. (Vezi „Opinia”, anul V., nr. 385 din 11
martie 1908.) În 1907 avusese loc un duel între C. Stere şi
A.C. Cuza. În noiembrie 1912, C. Stere „iese pe cîmp”, din
nou „fără rezultat”, cu deputatul şi fostul ministru Dem.
Greceanu, pentru insulte aduse în ziarul „Evenimentul”, al
cărui director era.
3. E de reţinut mărturisirea acestei aşteptări, făcută practic
mezzo del camin di [sua] vita, ce atestă limpede o extraordinară
încredere în sine. Ce impresie putea lăsa ea
contemporanilor se vede bine din comentariul unuia dintre
verii lui Stere, făcut într-o epistolă: “Deşi e greu a se
presupune o asemenea recompensă memorabilă, căci la noi
oameni mari, plini de sentimente naţionale şi cari au
edificat Statul Român, precum: Marele Domn Cuza, Mihail
Kogălniceanu, Manolache Costache Iepureanu, Costrache
Negri, Anastase Panu, Hurmuzachi şi alţii, toţi mari
patrioţi, au trecut pe acest pământ şi sunt daţi uitărei…”
(Leonida Stere, Scrisoare deschisă domnului Costache Stere,
deputat, în “Dunărea”, anul I, nr. 8, din 30 martie 1908, p.
2.
4. Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I, Bucureşti, Cartea
românească, 1989; vol II, 1991. (Lucrarea a fost reeditată,
fără modificări, la Chişinău, în 1996, şi la Bucureşti, Ed.
Humanitas, 2006. Aici, vom cita, din prima ediţie.) „Cum
era să nu-i ascult îndemnul?” (I, p. 205.)
5. Op. cit., p. 198-199.
6. „E probabil că, în aceste două săptămâni, Stere,
nemulţumit că nu primeşte reparaţiile necesare, a încercat
să-l provoace la duel (aşa cum spunea în 1908) pe acel
Iancovescu sau, poate, pe altcineva de la Naţionalul.” (p. 202
ş.u.)
7. Faptul că Z. Ornea nu l-a descoperit, se cuvine spus aici,
este aproape incredibil. El dă însă oricărui cercetător o
lecţie importantă, anume îl învaţă modestia, îi arată că
uneori, oricât de multă meticulozitate pune în investigaţii,
ceva poate să-i scape, ceva care e departe de a avea
dimensiuni minuscule, care să justifice omiterea, trecerea
peste el, ceva care posedă o semnificaţie deloc neglijabilă.
8. În lumea presei se ştia că pseudonimul Sotir, cu care era
iscălită nota, îi aparţinea lui Eduard Dioghenide. În toamna
anului 1893, acesta părăsea „Adevărul”, împreună cu I.N.
Roman. Atunci revenise în Iaşi (fusese elev aici, la
Institutele Unite), încercând, fără succes, să intre în redacţia
„Evenimentului”.
9. „De altmintrelea, Sterea e un tip. Observaţi-l prin Iaşi: un
student bătrân, cu barbă lungă, cu ochi somnoroşi, cu o
carte la subţioară, urmat de o întreagă armată de jidănaşi:
Lewin, Steuerman, Glucksman, Ghelerter, Honigman etc.
Gherea al Iaşului! Ţine-te, pânză, să nu te rupi!”
(„Naţionalul”, anul V, nr. 117, din 8 mai 1894, p. 1.) Eduard
Dioghenide publicase în “Lupta”, cu câţiva ani mai înainte
(în 17 mai 1891), un amplu şi deosebit de elogios articol
consacrat lui Gherea.
10. Vezi C. Şărcăleanu, Cine sunt eu?, în „Evenimentul
literar”, anul I, nr. 22, din 16 mai 1894, precum şi articolul
Ce cădere, nr. 28, din 27 iunie 1894. Nu ştim dacă părinţii
adevăratului N. Quinez(u) erau Neculai şi Ana (născută
Hodoş), cum afirma C. Şărcăleanu, dar (cf. “Anuarul
Armatei române 1892-1893”, p. 372) se născuse la 28
decembrie 1864 în Roman, şi nu în 1867, la Iaşi.
11. Fără titlu, nesemnată, în nr. 241, din 15 mai 1894, p. 2.
12. Cităm câteva pasaje: „Ceea ce nu pricepem este uşurinţa
cu care Naţionalul îşi urmează jocul chiar cu riscul de a
compromite pe cei mai buni români, cum a făcut-o în cazul
studentului ieşan Sterea. Acest tânăr a avut energia de
voinţă de a hotărî pe părinţii săi, cari domiciliază în
Basarabia, să consimtă de a-l lăsa să vină la Iaşi, pentru a
urma studiile la facultatea noastră juridică, dar dl. Sterea nu
putea să stea la Iaşi decât întru cât ar fi rămas ferit de orice
amestec la viaţa politică. Altfel părinţii săi, pentru a evita
orice dificultate în ţara lor, l-ar fi rechemat în patrie.
Naţionalistul nostru Naţionalul nu găseşte ceva mai bun de
făcut decât să publice o corespondenţă din Iaşi, în care,
pentru scopul de a lovi în evrei, denunţă pe un român
basarabean ca fugar, întovărăşit aci în ţară cu socialiştii şi
scriind sub numele Şărcăleanu, toate aceste pentru a-şi crea
mijloace de existenţă de la evrei. În fapt însă, dl. Sterea nu
este amestecat în nici o coterie politică, nu scrie în
Evenimentul literar sub numele Şărcăleanu şi sub nici un alt
nume, ci trăieşte din venitul ce-i trimet părinţii săi şi n-a
avut deci nevoie să alerge la banii nimărui; mai mult nu este
deloc fugar, ci îşi are reşedinţa în Iaşi cu voia cârmuirii din
Basarabia, de la care deţine pasport în regulă.“
13. Nu e însă foarte clar de pe ce poziţii scria C. Stere.
Răspunzîndu-i lui V. Stupu (şi, în altă parte, am semnalat
posibilitatea ca el să-şi fi „răspuns” sieşi, întrucît
pseudonimul Stupu se regăseşte în lista inserată în
Spovedanie…), care îl ironizase pentru că nu-şi semnase
primele articole şi folosise pronumele de persoana I plural,
el declarase că, pentru preopinent, „ar trebui să fie
semnificativ deja faptul că articolele [sale] au fost publicate
într-un ziar naţional-liberal neiscălite, adică că [el] [a] vorbit
în numele ziarului” [subl. n.] S-ar înţelege că autorul e
liberal, ceea ce nu putea fi adevărat. Atunci, urmează că el
se „deghizează” în liberal, împrumutând tribuna partidului
respectiv, pentru a propovădui, pe de o parte, socialiştilor
şi, pe de alta, „colegilor” alianţa celor două partide. Aceeaşi
alianţă fusese propovăduită anterior de un articol în şase
părţi, intitulat Alianţele, iscălit cu iniţiala V., atribuit tot lui
Stere de către unii exegeţi. Z. Ornea nu e de acord cu
această atribuire şi, credem, are dreptate: cu V. semnează
foarte probabil prim-redactorul „Evenimentului”, George
Vasiliu (numit de amici Sportsman), şi el simpatizant al
socialiştilor. În redacţia cotidianului mai lucrează A.
Honigman, până în aprilie 1893, când este expulzat şi când,
de altfel, „direcţia politică” a ziarului e luată de G.A.
Scorţescu, Jacques Lewin (Jak Levin), până în aprilie 1893,
Littman Ghelerter, până în februarie 1894. Simpatiile
socialiste ale lui George Vasiliu explică desigur apariţia în
coloanele ziarului a unei ample recenzii a revistei
„Literatură şi ştiinţă”, condusă de Gherea, precum şi a
studiului Gherea şi Junimea (iulie 1894) al lui Noir (Raicu
Ionescu-Rion).
14. În „Munca”, anul IV, nr. 43, din 19 decembrie 1893,
respectiv nr. 44, din 26 decembrie 1893.
15. Ibidem, nr. 49, din 30 ianuarie 1894.
16. Ibidem, nr. 7, din 10 aprilie 1894.
17. Ibidem, nr. 14, din 5 iunie 1894.
18. Cu Ş-V [Şărcăleanu-Vraja] sunt semnate câteva note şi
articole din „Evenimentul literar”.
19. Ibidem, nr. 15, din 12 iunie 1894.
20. Vezi nota 13.
21. În „Munca”, anul V, nr. 18, din 3 iulie 1894, p. 1-2.
22. Răspuns „Naţionalului”, în nr. 346, din 5 aprilie 1894.
23. Merită reţinut, credem, faptul că, ţintă a numeroaselor
zeflemele ale lui Toni Bacalbaşa (maestru incontestabil în
domeniu), redacţia „Evenimentului” insera (în nr. 336, din
23 martie 1894) o notiţă în care li se reproşează „confraţilor
de la Evenimentul literar” „ajutorul” pe care i-l dau
bucureşteanului. (Era vorba, desigur, de implicarea
deosebit de activă în polemica dintre „Adevărul” şi revista
„Vieaţa”, a lui Vlahuţă, în problema „artei cu tendinţă”. Cel
mai combativ se arătase C. Şărcăleanu.) Totuşi, un
colaborator al „Evenimentului literar”, „veritabilul” N.
Quinez(u), este cel dintâi care cere, la Clubul Muncitorilor
din Iaşi, apoi şi în „Munca”, pedepsirea lui Anton
Bacalbaşa, întrucât acesta, membru al consiliului general al
PSDMR, e totuşi împotriva scoaterii ziarului „Lumea
nouă” şi continuă să rămână în redacţia „Adevărului”.
Demisia lui Anton Bacalbaşa din consiliu, publicată la 25
septembrie 1894, e anunţată cu satisfacţie de
„Evenimentul”! Ironie a sorţii: în 1896, directorul ziarului
ieşean, G. A. Scorţescu, şi Anton Bacalbaşa se aflau în
aceeaşi barcă, în gruparea condusă de N. Fleva, iniţial
liberală, apoi conservatoare, cel dintâi cu „avantajul”
calităţii de deputat şi chiar secretar al Camerei Deputaţilor.
24. La alegerile locale care au loc curând, în septembrie
1894, la Iaşi, liberalilor şi conservatorilor li se opune
„alianţa liberal democratică“, din care fac parte grupul lui
G.A. Scorţescu, socialiştii şi radicalii. Pe liste, figurează, la
colegiul I, Ioan Nădejde, iar la colegiul II, „publicistul“ N.
Quinezu. Fiindcă radicalii „trădează“ chiar în preziua
alegerilor, aliindu-se cu conservatorii, grupul lui Scorţescu
va vota, la singurul balotaj (colegiul I), lista liberală, care
iese câştigătoare. Însă rezultatul va fi invalidat.
25. De-a lungul procesului memorandiştilor, numeroase
ziare bucureştene, printre care „Adevărul” şi „Lupta”,
întreabă în mod repetat: „Ce face Liga culturală? Ce fac
studenţii?”!
26. Unul dintre delegaţii ieşeni, State Dragomir, viitor
actor, profesor şi dramaturg, a prezentat conferinţa Datoria
noastră, evident o expunere a concepţiei ce anima pe
membrii Societăţii studenţeşti „Datoria”, întemeiată la Iaşi
în primăvara anului 1893. (Asupra acesteia, a se vedea
lucrarea lui Z. Ornea. O completare: primul comitet ales se
compunea din: I. Micu, preşedinte, Raul Stavri, Paul
Zarifopol, Mavromati, Averescu, State Dragomir, Ganea şi
Cătană. Membri onorifici erau: A.D. Xenopol, preşedinte,
A. Vizanti, P. Răşcanu, N. Culianu, P. Missir.) Congresul
decidea tipărirea conferinţei lui State Dragomir, ceea ce
denotă că programul poporanist era măcar apreciat, dacă
nu chiar asumat. Corespondentul „Evenimentului”, Stih
(probabil State Dragomir) informează (în nr. 472, din 14
septembrie 1894) că din Iaşi au plecat 70 de studenţi, între
ei fiind 26 de bucovineni; iar mai târziu (în nr. 476, din 20
septembrie) că dintre ieşeni au fost aleşi „delegaţi pentru
congresul anului următor” studenţii Marta Trancu, I. Guţu
şi T. Iamandi (Medicină), State Dragomir (Filozofie), Maria
Ropală (Matematică), Elena Carp (Ştiinţe naturale), I.
Monariu şi C. Langa-Răşcanu (Litere). După
„L’Indépendance roumaine” (nr. 5234, din 20 septembrie),
au fost aleşi în „comitetul studenţilor din Iaşi” C. Langa-
Roşcanu, Traian Dimitriu, Ioan Georgescu (Facultatea de
Drept), State Dragomir şi I. Monaiuc [?] (Litere), [Marta]
Trancu, Maxim, I. Guţu şi T. Iamandi (Medicină), Palladi şi
Titus Popovici (Ştiinţe).
27. „Lupta”, de pildă, după ce saluta congresul studenţesc,
cerea „să ne grupăm în jurul tineretului adunat la
Constanţa” şi anunţa o „primire grandioasă” la Bucureşti
(Tinerimea, în nr. 2390, din 13 septembrie).
28. În „Adevărul”, anul VII, nr. 1976, din 16 septembrie
1894.
29. Primirea studenţilor, în „Universul”, nr. 217, din 17
septembrie 1894, p. 1.
30. Se cuvine a reaminti că, în epocă, majoritatea ziarelor
„de seară“ apărea cu data zilei următoare!
31. În „Adevărul” (nr. citat mai sus), reportajul se
intitulează Barbariile de astă noapte. În nr. următor, îşi spunea
cuvântul (Marele trădător) însuşi directorul Alex. V.
Beldiman, el revenind pe 23 septembrie (Tot 14 septembrie).
În 18 septembrie îşi formula opinia (Cine-i de vină?) Anton
Bacalbaşa. În 22 septembrie, un A. ironiza guvernul care
informa străinătatea (prin agenţia Havas) că la manifestaţie
„au luat parte mai ales derbedei”, iar un C. constata în
cursivul Cine a mâncat [o palmă]? că „atitudinea din zilele din
urmă a studenţilor a zăpăcit şi a înspăimântat cumplit pe
guvernamentali”.
32. „Lupta” (ziarul radicalilor, aliaţi de ultimă oră ai
conservatorilor), în 16 septembrie, vorbind de „incidentul
de-aseară”, aprecia că „poliţia a procedat rău”, dar în 20
septembrie (nr. 2395), în editorialul Un nou partid?,
vestejeşte hotărârea studenţilor de a porni contra
guvernului, atrăgându-le atenţia că se erijează în partid
politic.
33. Alţi semnatari: Scarlat Rosetti, P. Bogdan, I. Gh.
Iamandi, T. Iamandi, C.A. Teodoru, M. Carp, Elena Carp,
Spiridon Popescu, Elena Gheorghiu, V. Podoleanu, Ana
Caramlău, Marta Trancu, D.G. Longinescu, State
Transilvania 2 / 2009
<<< 42
Dragomir, D.D. Patraşcanu, T. Bădărău, N.N. Cănănău,
I.Gh. Botez, N. Quinez, Gh. [sic] Ibrăileanu, Elena
Cancicov, Gh. Gh. Scorţescu, Prasin, Ştefan Scriban, Maria
Maxim, Ortansa Paladi, I. Georgescu, Gh. Beiu Paladi, D.
Călugăreanu. După ultima semnătură: “etc. etc.” Între
semnatari se remarcă participanţi la congresul constănţean.
De asemenea, figurează membri ai celor două societăţi care
pînă atunci duseseră o luptă acerbă între ele, “Datoria” şi
“Solidaritatea”. (Reamintim că, în foiletonul Din notiţele unui
observator ipochondric, Stere prezentase cu repulsie
manoperele celor de la “Solidaritatea”, sub pavăza
autorităţilor. Preşedintele lor, N. Cănănău, era nepot al lui
Iorgu Ventura, prefectul de Iaşi. “Solidaritatea” organizase
la 27 martie 1894 un bal, în sediul primăriei ieşene, la care
participaseră Principii Moştenitori, Ferdinand şi Maria,
primul ministru Lascăr Catargiu, ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii, Take Ionescu, alte notabilităţi. Aceeaşi
societate organizase şi primirea la Iaşi, în 8 septembrie, a
celor 26 de studenţi bucovineni veniţi la congres. La
banchetul oferit lor la Hotelul Traian rostiseră alocuţiuni
mai întîi preşedintele “Solidarităţii”, apoi studentul C. Stere
şi dr. Ţurcanovici. Vezi Studenţii bucovineni la Iaşi, în “Ecoul
Moldovei”, anul IV, nr. 10, din 15 septembrie 1894; Studenţii
bucovineni la Iaşi, în “Evenimentul”, anul II, nr. 468, din 9
septembrie 1894.) Între semnatari se numără şi Gh. Gh.
Scorţescu, fiul directorului ziarului “Evenimentul”! Nu era
student, numele neregăsindu-i-se în “Anuarul Universităţii
din Iaşi” pe anul 1895-1896, primul publicat. Nici nu
absolvise, eventual, în anul precedent (v. Persoanele care au
obţinut titluri…, Bucureşti, 1906.) Probabil că şi alţii dintre
semnatari erau încă elevi sau absolvenţi de liceu neînscrişi
la facultate.
34. Vezi articolul cu acest titlu, al lui George A. Scorţescu,
precum şi un reportaj de la faţa locului.
35. S., Manifestul studenţilor, nr. 478, din 22 septembrie 1894.
Aici se spune că publicarea lui fusese cerută de studentul N.
Cănănău.
36. Unii gazetari au înţeles că e vorba de o reproducere din
„Era nouă”. Dar săptămânalul ieşean apăruse pe 18
septembrie, iar numărul următor iese pe 25 septembrie.
37. “Adevărul” motivează iniţial publicarea extraselor prin
“obligaţia” imparţialităţii. În nr. 1983, din 23 septembrie, în
articolul Apelul studenţilor din Iaşi, iscălit C. A. (probabil C.D.
Anghel), se relevă atitudinea corectă a ieşenilor faţă de ziar
(în chestiunea devastării redacţiei sale în mai 1894). Autorul
merge însă mai departe. “De aceea, spune el, socotim
foarte întemeiat sfatul studenţilor de Iaşi ca bucureştenii să
înlăture din sânul lor toate elementele străine şi turburătoare şi să
arate în toate ocaziile că studenţimea e un element de ordine şi de
progres.” În acelaşi număr, totuşi, pe pagina 1, articolul
Legalitatea, semnat C., reliefa inconsecvenţele guvernului, în
conceperea şi în practicarea legalităţii. Simpatia redactorilor
“Adevărului” pentru “studenţii de la Iaşi” e tot mai mare:
Anton Bacalbaşa se revoltă (în nr. 1984, din 24 septembrie)
contra “infamiei” organului liberal “Voinţa naţională”.
(Asupra acesteia, ne oprim mai departe.) Cît priveşte
„Munca”, ea reproduce (în nr. 30, din 25 septembrie 1894)
manifestul din „Adevărul”, cu o scurtă introducere în care
se spune printre altele: „Oricât ar striga astăzi unii şi alţii
împotrivă, viitorul va arăta că numai pe calea arătată prin
acest manifest se va putea face ceva în chestia naţională”.
În continuare, sub semnătura P.O., o notă intitulată Nu vă
veseliţi! atrăgea atenţia presei „oficioase” („care se învârte
într-un picior, bucurându-se de moţiunea studenţilor
ieşeni”) că manifestul „protestează contra sistemului
întreg de luptă în chestia naţională”.
38. Efectele căderii, în „Era nouă”, nr. 260, din 25 septembrie
1894, p. 1-2.
39. „Studenţii din Iaşi au cu atât mai puţin dreptul de a
vorbi în chestiunea naţională cu cât ei, trebuie să
recunoaştem, nu şi-au făcut datoria deplin în această
chestiune.” (S., Întrunirea studenţilor la Universitate, în nr. 477,
din 21 septembrie).
40. „Lupta” ştia deja în 22 septembrie de la
„corespondentul său special”, care iscăleşte Willy
(pseudonim sub care cei de la „Evenimentul” credeau că se
ascunde Jak Levin), că „solidul bărbat Jorj Scorţescu va da
drumul dictaturei sale, în această privinţă, cu titlul: cum şi de
ce s-au vândut studenţii?”
41. Informaţia privitoare la solicitarea “naturalizării” de
către Stere se va dovedi foarte exactă. Dar apelul la deputaţi
constituia, evident, o naivitate, câtă vreme venea de la un
liberal şi se adresa camerelor majoritar conservatoare.
42. În nr. 2951, din 23 septembrie 1894, p. 1.
„Evenimentul”, la rândul său, va reproduce comentariul
oficiosului liberal din capitală.
43. La acest pasaj se referise Anton Bacalbaşa, când vorbise
de „infamia“ liberalilor. (Vezi nota 36.)
44. În nr. 2953, p. 1-2.
45. Întrunirea studenţilor ieşeni şi Delegatul Studenţilor de la
Bucureşti, în nr. 260, p. 3.
46. Energica hotărâre a studenţilor ieşeni, în nr. 2400, p. 1.
47. Contra-protestul studenţilor din Iaşi, în „Voinţa naţională”,
nr. 2954, din 27 septembrie 1894, p. 1. Primul semnatar este
Mihai Vârnav Liteanu, pare-se, iniţiatorul lui. Documentul
este iscălit şi de I. Micu, primul preşedinte al Societăţii
„Datoria”, participant la congresul de la Constanţa şi,
probabil, la manifestaţia din noaptea de 14 septembrie.
48. C. Stere va susţine acest lucru şi mai târziu, cu toate că,
între timp, ceruse şi obţinuse „naturalizarea”!
49. „Iar la conferinţile dv. împotriva «guvernului infam»,
noi vom răspunde prin alte conferinţi menite să lumineze
poporul, să trezească conştiinţa naţională…”
50. Conferinţele urmau să mai arate „cine sunt aceia care
fac din chestia naţională o chestie de scandal şi o armă de
luptă politică”.
51. „Dl. Petrescu nu începe chiar de la Adam, dar ceva mai
dincoace. Povesteşte cu un ton solemn peripeţiile unui vast
complot european împotriva studenţimii bucureştene.
Acest complot ia forma unei drame în mai multe acte,
dintre care d-sa recitează câteva ca: Voiajul d-lui P.P. Carp la
Viena, Deschiderea delegaţiunii ungureşti, Călătoria d-lui Al.
Lahovary la Lemberg, Sosirea la Lemberg a Împăratului Franz
Iosif…” În încheiere, delegatul ar fi spus: „Dv., printr-un
apel neoportun – deşi just în mare parte – , veniţi în ajutorul
infamului guvern, apărând crima săvârşită de guvern în
noaptea de 14 septembrie…”
52. „D-nul Sterea ia cuvântul a doua oară şi, într-un mod
superb, ridiculizează frazele d-lui Petrescu. Arată toată
frazeologia delegatului bucureştean, crâmpeie repetate
zilnic în «Naţionalul» şi «Voinţa naţională», copiate cu
fidelitate şi învăţate pe de rost. Tot ce a zis d-nul Petrescu e
un proces de intenţie făcut guvernului conservator. […] D-nul
Sterea provoacă o ilaritate zgomotoasă, repetând toate
contrazicerile şi dramele sângeroase declarate de d-nul
Petrescu şi protestând energic contra poliţiei bucureştene,
care, în loc să fi împedecat printr-o masă dată în Constanţa
toată manifestaţia, a preferat «să străpungă cu baionetele
piepturile studenţilor şi să săvârşească oribila crimă din
noaptea de 14 septembrie»…”
53. Indignat de poziţia “Luptei”, care-i atribuise “declaraţii
nenorocite”, Petre Petrescu uzează de dreptul său la replică,
dar cotidianul radical i-l refuză. O primă scrisoare, succintă,
a lui e găzduită de “Voinţa naţională” (în nr. 2954, din 27
septembrie). O a doua, mai amplă, apare în “Naţionalul”
(nr. 233, din 2 octombrie), în “Voinţa naţională” (nr. 2960,
din 4 octobrie), precum şi în “Evenimentul” (nr. 488, din 5
octombrie).
54. Vezi nota 44.
55. O parte a studenţimii bucureştene a acţionat în
continuare pe liniile stabilite în 16 septembrie. S-au dat
publicităţii o telegramă adresată regelui, apoi un Apel către
cetăţenii României (extrase în „Adevărul”, din 25 septembrie,
in extenso – în „Naţionalul”, din 25 septembrie, şi în „Voinţa
naţională”, din 27 septembrie). Au fost organizate mai
multe întruniri în Bucureşti, precum şi „în provincie”:
Giurgiu, Ploieşti, Craiova, Bârlad, Turnu Severin. O altă
parte a studenţimii bucureştene publică „apeluri”,
„manifeste”, „contra-proteste” sprijinind poziţia
guvernului. Într-un editorial al „Adevărului”, intitulat
Ionescu şi Niculescu, în nr. 1991, din 1 octombrie, Anton
Bacalbaşa înregistrează „avalanşa de proteste şi contraproteste
şi de retrageri de semnături”, mărturisind că, la
întrebarea „Cine are dreptate?”, trebuie să răspundă franc:
„Nu mai ştiu, în mintea mea e o confuzie neagră…” Şi
„Lupta” constată (în articolul A degenerat, în nr. 2407, din 4
octombrie) că „studenţii se acuză între ei că şi-au vândut
semnăturile”, că „s-au împărţit în două tabere care se
insultă pentru interese străine”, întrebându-se cu candoare
(ca şi cum n-ar fi avut nici o contribuţie la aceasta): „Unde
mai este chestiunea naţională?” Toate ziarele menţionează
(fireşte cu aprecieri diferite) decizia Ministrului Cultelor şi
Instrucţiunii Take Ionescu de a-i exclude din universităţi pe
studenţii „turbulenţi“, decizie cu care nu a fost de acord
rectorul universităţii bucureştene, Titu Maiorescu. Acesta sa
mulţumit să-i convoace pe membrii „comitetului executiv
studenţesc“ şi să le comunice sancţionarea prin
„admonestaţiune” de către consiliul decanilor. Mai târziu,
„comitetul“ a admis să renunţe la programul de întruniri,
după ce totuşi mai ţine una, pe 8 noiembrie, de ziua Sf.
Mihail, „patronul” lui Mihai Viteazul. „Comitetul” a
acceptat sugestia rectorului de a adresa un memoriu
Camerelor Legiuitoare. În camera deputaţilor, memoriul a
fost respins, pe motiv că nu a fost înaintat de o persoană
juridică, dar deputatul Ionaş Grădişteanu a preluat
chestiunea, transformând-o în interpelare. Discuţiile au
avut loc în şedinţele din 28-30 noiembrie, cu o intervenţie
strălucită a lui Delavrancea în favoarea studenţilor. În
primăvara următoare a avut loc o întrunire a delegaţilor
studenţilor din Iaşi şi Bucureşti pentru pregătirea celui de al
XVI-lea congres studenţesc, de la Câmpulung. La acesta sa
pus problema „reorganizării” studenţimii ieşene, în sensul
formării unei asociaţii generale studenţeşti. Întrunirile
pregătitoare, ţinute în octombrie 1895, întruniri la care C.
Stere a reprezentat Societatea culturală „Datoria”, au ajuns
într-un impas. Se pare, că o vreme, „Solidaritatea” a rămas
să îndeplinească rolul de asociaţie generală a studenţimii
ieşene.
56. Cea mai înverşunată e „Lupta“, care în numărul
respectiv (2396) inserează pe prima pagină nota O infamie,
care sună astfel: „Jorj s-a făcut spion rusesc. Fără să-şi deie
seama de ceea ce face, nenorocitul denunţă astăzi pe d-l
Sterea, un distins student al facultăţii de drept din Iaşi, ca
refugiat rus. Ne aducem aminte că acelaşi Jorj a protestat
dăunăzi prin «Evenimentul» când într-o polemică cu
«Evenimentul literar», d-l E. Dioghenide a pomenit că d-l
Sterea ar fi supus rus. Toate epitetele cunoscutului său
repertoriu, de delator infam, de canalie, spion etc., cădeau
asupra capului fostului redactor al «Naţionalului», pozitiv
rău inspirat în acel moment. Astăzi, Jorj cade în acelaşi
păcat. El se face delator politic, denunţând lumei pe d-l
Sterea ca refugiat rus…“ În fapt, atunci, „Evenimentul“ îl
numise pe redactorul „Naţionalului“ doar „un ziarist
veninos şi apoplectic”.
57. Dacă G.A. Scorţescu îl “apărase“ pe C. Stere cu ocazia
atacului din “Naţionalul“, cum susţine redactorul “Luptei“,
înseamnă că el ştia, de asemenea, că studentul basarabean
colaborase la ziarul său anul precedent. Când apărea
articolul Socialiştii şi mişcare naţională, Scorţescu se afla în
străinătate. Nu însă şi când vedea lumina Răspuns d-lor V.
Stupu şi Doniroff. Orişicum, directorul ziarului ar fi trebuit să
ştie, fie şi post-festum, cine fusese autorul lungilor articole.
Oare virulenţa atacului lansat de Scorţescu (direct sau prin
redactorii săi) nu se explică prin faptul că el îl considera pe
cel ajutat anterior şi pe colaboratorul său nerecunoscător,
trecut de partea adversarilor? În acest caz, totuşi, de ce nu
i-a imputat de-a dreptul nerecunoştinţa? Poate că nu e inutil
să amintim un caz oarecum asemănător. George Vasiliu,
prim-redactor al „Evenimentului”, părăseşte ziarul în
toamna anului 1894 intrând la „Jurnalul” (al radicalilor
ieşeni), unde îl atacă pe fostul său director. La fel
procedează Jak Levin, care, probabil, este cel ce iscăleşte
Willy în “Lupta”. George Scorţescu ripostează printr-un
articol – Două canalii murdare: George Vasiliu şi Jak Levin (nr.
535, din 3 decembrie 1894), în care, după ce declară că „i-
[a] hrănit, i-[a] îmbrăcat, i-[a] avut salariaţi”, îi acuză de
hoţie, şantaj etc. A urmat între directorul „Evenimentului”
şi George Vasiliu un proces de presă, pe care cel dintâi l-a
cîştigat. Jak Levin i-a disputat lui Scorţescu, în faţa
instanţei, dreptul de proprietate asupra “Evenimentului”.
58. Rudolf Suţu (în Iaşii de odinioară, I-II, Iaşi, Tip. Lumina
Moldovei, 1923, p. 247) afirmă că George (Iorgu) Morţun
era printre cei mai reputaţi ziarişti ieşeni şi că articolele sale
erau reproduse deseori în presa bucureşteană. În 1886, ar fi
fost prefect de Iaşi. La începutul lui octombrie 1895, când
se formează noul guvern liberal, devine secretar general la
Ministerul de Interne.
59. Anul VII, nr. 1989, din 29 septembrie 1894, p. 3. Vezi
şi nota 23, relativ la relaţiile dintre Anton Bacalbaşa şi C.
Stere, pe de o parte, şi George A. Scorţescu, pe de alta.
60. Acuzaţia adusă lui Stere de „Evenimentul”, anume că e
agent plătit al poliţiei, era, evident, în registrul de jos al
pamfletului. În acelaşi registru, şi ziarele „Timpul”, „Ţara”
şi „Lupta” primeau epitetul „poliţieneşti”, epitet pe care, la
rândul lor, îl aruncau ziarelor „Evenimentul”, „Naţionalul”,
„Voinţa naţională”, mai ales când liberalii erau la putere.
Epitetul desemna doar reala sau aparenta obedienţă faţă de
guvern. Ca atare, nimeni nu lua epitetul în sens propriu şi
Transilvania 2 / 2009
<<< 44
nu pretindea dovezi palpabile. Acestea, de altfel, ar fi fost şi
greu, dacă nu imposibil, de furnizat. Dar imposibil de
furnizat erau şi dovezi absolut convingătoare în favoarea
„nevinovăţiei”, precum pretind că au adus martorii lui
Stere.
61. În nr. 1990, din 30 septembrie 1894, p. 1.
62. În nr. 484, din 30 septembrie 1894, p. 2. Este reprodus
în “Voinţa naţională”, nr. 2959, din 2 octombrie, p. 2-3.
63. El „e perfect în rolul său“; „ciuda de a fi denunţat ca
agent al poliţiei [îl face] să spumege de furie“; „în lumea
noastră, nu în Siberia de unde pretinde că vine d-sa, […]
până azi spionii nu sunt tocmai bine văzuţi pe terenul de
onoare“. În final, adversarul e îndemnat „a continua
meseria sa poliţienească şi a ne scuti de fanfaronadele sale
groteşti şi de fiinţa sa murdară.“
64. În martie acelaşi an, directorul „Evenimentului” fusese
provocat la duel de Titus Dunca. Şi atunci declarase „că nu
e în obiceiul său să se bată în dueluri, mai ales cu oameni
dubioşi”. Incidentul a fost închis, dar, la rândul său,
Scorţescu i-a provocat la duel pe martorii lui Dunca pentru
„expresii folosite în procesul-verbal”. Şi după 1895 a avut
mai multe dueluri. Într-unul din ele, în 1900, cu un coleg
deputat, e rănit la picior.
65. Aici, precizarea interesantă că, în opinia celor doi, nota
Pentru reptile fusese „provocată de o notiţă identică
publicată în ziarele apărătoare a d-lui Sterea Lupta şi Timpul,
notiţă care au arătat pe clientul nostru de spion şi delator în
purtarea sa cu d-l Sterea”. „Notiţa identică” nu putea fi
redactată şi expediată acelor cotidiane decât de C. Stere,
care, deci, l-ar fi insultat cel dintâi pe directorul
„Evenimentului”, acesta nefăcând decît să răspundă!
66. În nr. 485, din 1 octombrie 1894, p. 2.
67. Din Iaşi, în “Lupta”, nr. 2407, din 4 octombrie 1894, p.
3. Adunarea a fost prezidată de Spiridon Popescu. Au
vorbit Sc. Rosetti şi State Dragomir, apoi C. Stere, care
“aminteşte că d-sa a prezidat întrunirea care a votat apelul
către studenţii bucureşteni. Epitetele insultătoare adresate
d-sale se răsfrâng prin urmare asupra întregii studenţimi
universitare”.
68. M.Z., Vestejirea unei mişelii (în nr. 32, din 9 octombrie
1894). Sunt narate circumstanţele în care s-a ivit
„protestul”, e prezentat in extenso, i se subliniază importanţa
(„un mare învăţământ dat acelor cari cred că pot
întrebuinţa, fără frică, cele mai nedemne mijloace pentru a
zdrobi caracterele neobicinuite cu servilism […] un stigmat
pe fruntea unui bârfitor”) şi se relevă „satisfacţia noastră
când vedem în tinerimea universitară din Iaşi tăria aceasta
morală de a duce până la capăt o faptă atât de vrednică
pentru un corp constituit, cum e studenţimea”.
69. În nr. 1535, din 4 octombrie 1894, p. 2.
70. Locuia în Iaşi şi era membru al partidului „BZD”,
condus de „beizadeaua” (Gr.M. Sturza).
71. Faptul că în presa vremii nu se mai întâlneşte semnătura
lui Gh. Baltă, pe de o parte, precum şi anumite formulări
din ea, pe de alta, ne fac să credem că scrisoarea este
redactată de însuşi C. Stere.
72. În nr. 487, din 4 octombrie 1894.
73. Conform primului anuar (pe anul 1895-1896), la
Universitatea din Iaşi erau 367 de studenţi. În fapt, erau mai
puţini, unii fiind înscrişi la două facultăţi. În anul precedent,
numărul lor va fi fost în jur de 320. În anul următor, 1896-
1897, sunt 400.
74. În nr. 489, din 6 octombrie 1894.
75. F., Al cui e apelul?, în „Naţionalul”, anul V, nr. 226, din
24 septembrie 1894, p. 1.
76. La rubrica Informaţiuni, în nr. 235, din 5 octombrie 1894,
anunţându-se sosirea în capitală a lui C. Stere, acesta e
numit „studentul-poliţist sau poliţistul-student”. Notiţa se
încheie astfel: „Deşi d. Stere a avut obrăznicia de a ne înjura
într-o întrunire studenţească la Iaşi, noi totuşi îl avizăm că
consulatul rus îl are în vedere”. La aceeaşi rubrică, în 11
octombrie, se pretinde că „motivul venirii lui Stere în
Bucureşti a fost să probeze că nu-i de 40 ani”. Se adaugă:
„Pe la poliţie n-a prea a fost văzut, iar obicinuitul raport la
făcut în redacţia «Luptei»”.
77. În nr. 238, din 7 octombrie 1894.
78. Spre comparaţie: în aprilie 1887, cu prilejul inaugurării
catedralei metropolitane de la Iaşi de către rege, opoziţia
unită (în jurul conservatorilor) declanşează o campanie
furibundă de răsturnare a guvernului liberal (perpetuat de
peste un deceniu); I. Nădejde şi V.G. Morţun lansează
atunci, sub propria lor semnătură, Manifestul nostru, în care
se face o pledoarie avântată în favoarea liberalismului
român; manifestul este dezavuat de cercurile socialiste
bucureştene, iar C. Mille părăseşte „Contemporanul”; I.
Nădejde va cere „arbitrajul” lui Fr. Engels, care, se pare, nu
s-a pronunţat în chip direct.
79. Op. cit., I, p. 211.
80. Ibidem.
81. De altfel, nu era încă deputat în februarie-martie 1895,
când lui Stere i se „recunoaşte”, prin lege, cetăţenia
română. Va deveni deputat abia în urma alegerilor
organizate de partidul liberal la sfârşitul lui octombrie 1895.
82. Evoluţia d-lui Stere, în “Evenimentul”, anul IX, nr. 64, p.
1 (editorial).
Monitorul Oficial. Dezbaterile Camerei Deputaţilor. 1898-1899,
p. 455.
Gh. Tulbure, Un exilat antiţarist atent supravegheat: C. Stere, în
“Basarabia” anul , nr. 11-12, 1991, p. 117-143.
85. George D. Nicolescu, Parlamentul Român, Bucureşti,
Socec, 1903, II, p. 466-467. Conform declaraţiilor autorului
acestei cărţi, fotografiile şi datele biografice i-au fost
furnizate, în cele mai multe cazuri, de deputaţii înşişi. Însă
textul asupra lui C. Stere îi aparţine, credem, proaspătului
deputat în totalitate. Spre dovadă, cităm un pasaj: „Aici [în
Rusia], în acele cercuri studenţeşti, cari, nicăieri mai mult ca
în împărăţia vecină, sunt adevărate focare de patriotism
cald şi înălţător, de porniri mari şi generoase, d. Stere şi-a
format sufletul său de democrat, şi-a lustruit inteligenţa sa
vie şi pătrunzătoare, şi-a ascuţit mintea sa de cugetător şi a
dobândit cultura variată şi experienţa luminoasă, care
denotau încă adâncime de minte neobişnuită la vârsta
iluziunilor şi speranţelor…“ Aprecierea asupra lucrării de
licenţă („care a făcut mare senzaţie în cercurile universitare
prin importanţa şi seriozitatea subiectului tratat, care ieşea
din cercul banalităţilor obişnuite în asemenea ocaziuni”),
motivarea numirii ca profesor universitar („pe baza
lucrărilor sale dintre care cea mai însemnată este Introducere
în studiul dreptului constituţional”) vorbesc în acelaşi sens.
Reţinem de aici şi menţionarea celui mai meritoriu fapt
(politic) din perioada studenţiei, acela de se fi „muncit spre
a deturna tinerimea universitară de sub influenţa
politicianismului şi a o îndruma pe calea studiilor serioase
şi a acţiunilor mari cari formează caracterul şi-l pregătesc
pentru lupta din viaţa“.
86. V. studiul nostru Redutabilul pamfletar C. Stere, în
„România literară”, anul XL, nr. 36, din 5 septembrie 2008,
p. 16-18.
87. C. Stere foloseşte multă vreme cuvântul şi cu accepţia
pe care o are acesta în limba rusă – „caracterizare”.
88. În „Liberalul”, anul I, nr. 35, din 13 aprilie 1900, p. 1-2.
89. „A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic
de greşeală, în comparare cu deprinderea de a ascunde
adevărul, de a răspândi cu intenţie ştiri falşe şi de a nu le
rectifica niciodată.”
90. Reproducem aici câteva pasaje: „Geanabetul, din
frageda-i tinereţă, n-are altă ocupaţie şi profesiune decât
politica; înainte de toate, el e numai cetăţean, alegător, orator,
gazetar. Cel mai adânc mister învăluie «titlurile sale
academice» şi, la începutul carierei sale, tot aşa de
misterioase sunt şi mijloacele sale de existenţă. Cu toate
acestea, veşnic elegant, înmănuşat, înjobenat, în ghete de
lac, parfumat, pomăduit, ferchezuit, ras, cu musteaţa
subţire, răsucită în coadă de şoarec, el pune tot «focul
sacru» în folosul partidului care îi primeşte serviciile de… cal
de tramway…
În momentele de agitaţie, îl vezi gesticulând şi discutând
pănă la răguşală în localuri publice. În vreme de alegeri,
întâlneşti pretutindeni figura lui: agitat, se multiplică,
aleargă de la un capăt la altul al oraşului, în trăsură sau pe
jos, dând din şolduri cu o mişcare caracteristică
bulevardierelor… E indispensabil în întruniri ca «orator», e
neîntrecut în «polemică» de gazetă…
Lipsa de cultură, de judecată şi de orice seriozitate nu-l
lipseşte de «succese». El ştie să fie popular şi, mai presus de
toate, vra să fie popular…
Tăria lui e tocmai în faptul că n-are idei şi convingeri proprii,
ci numai cele populare.
Pentru aceasta, după vremuri, e «regicid» sau dinastic,
antisemit sau «aproape socialist»… ori chiar «adevărat
socialist».
El e acela care a inventat, ca un punct de program, «votul
universal pentru toţi absolvenţii a patru clase gimnaziale»…
El e acela care, la o întrunire, «cu scalpelul chimistului
analizează hoitul guvernului»… lui [îi] aparţine metafora
teribilă în poezia ei a «Iaşului cadavru, care se ridică ca un singur
om»… şi tot el e autorul imaginei… pitoreşti a «Constituţiei
violate, care îşi arată rănile suveranului şi zice: destul cu acest regim
infam, care…»
Mahalaua vede în el pe reprezentantul partidului căruia ea
îi datoreşte existenţa politică, al partidului care a
revoluţionat şi reformat ţara… […] Mahalaua e mulţumită şi
„îl aplaudă cu frenezie”, cum scrie despre sine la gazetă. Şi
el e mulţumit, se crede popular, «tribun al poporului», iubit
de «miile de cetăţeni cari au răspuns la apel», – iubit, el,
geanabetul, personal; iubit ca atare, în afară de orice legătură
de partid. Şi el gustă foarte mult «iubirea cetăţenilor» şi nu
se poate închipui decât înconjurat de «mii de cetăţeni»…
Aci e izvorul nenorocirilor sale. La început, el se mulţumea
cu modestul rol de «cal de tramway» şi era bucuros dacă,
drept răsplată pentru serviciile sale, capătă un post de subprefect
sau copist în vreo cancelarie de ambasadă… Chiar
dacă oarecare «greşeli de tinereţe» provocau decrete de
destituire, motivate – acestea nu-i amărea mult amintirile lui,
un bon garçon, în fond…
Dar iată că, prin un joc al soartei, el se trezi stăpân pe o
zestre bogată. Mâncând în lupanare avutul copiilor, cu o
lipsă de prevedere comună tuturor fiinţilor nenorocite care
trăiesc din… «succese uşoare», el poate arunca câteva mii
pentru a ajunge «directorul nostru» al unui «ziar politic
cotidian», care a uimit lumea prin seninătatea cu care
«vorbeşte despre lucruri ce nu le cunoaşte» şi lipsa de jenă
cu care se exercită în arta de „a ascunde adevărul, de a
răspândi cu intenţie ştiri falşe şi de a nu rectifica
niciodată”… Tot vocabularul hamalilor de la hală a fost pus
în serviciul… «votului universal cu patru clase gimnaziale»…
E turbulent, e arogant şi foarte violent la vorbă, dar ştie să
fie prudent în chestii de onoare: palmele care, din când în
când, aproape cu regularitatea fazelor lunare, răsună pe
obrajii lui, nu-i tulbură liniştea sufletească; şi el reuşeşte,
chiar de la blajinii noştri juraţi, să capete o condamnare
pentru calomnie.
Acum geanabetul se crede în drept de a visa o politică en
grand, orizonturi largi i se deschid…
… El prevede chiar deja utilizate, cu mare profit, oarecare
izvoare de pe moşie… Căci, în naivitatea lui, el nu-şi poate
închipui un om de stat, fără… afaceri bune…
[…] Având nevoie de bani, din fanfaronadă, pentru a-i
arunca cu aceeaşi uşurinţă cu care îi «câştigase», el fură cu
aceeaşi nevinovăţie cu care copilul îşi întinde mânuşiţele la
tot ce vede şi… s-a înfundat în micile daraveri… petrolifere
şi, înecându-se ca ţiganul la mal, a murit pentru vecie, ca
«tribun al poporului»… e înmormântat ca om politic…
Scump a plătit, sărmanul geanabet, necunoştinţa adevărului
că masele, chiar când sunt inconştiente şi naive, nu susţin
decât pe aceia cari luptă pentru interesele şi drepturile lor…
Ca buni creştini, însă depunem o lacrimă de milă pe acest
mormânt…
Să-i fie ţărâna uşoară!….”
91. Nici unul nu a întrunit însă voturile necesare pentru a
intra în Camera Deputaţilor.
92. Semnificativ este că nu am reuşit să aflăm când s-a stins
din viaţă. (Data existentă în Enciclopedia „Cugetarea”, a lui
Lucian Predescu, anume 1900, este vădit greşită.)