Nicoleta Ifrim, Revizionism „est-etic“ şi „autonomism estetic“ în presa literară postdecembristă (II)

1. În numărul din aprilie 2002 al Convorbirilor literare, Eugen
Simion denunţă inutilitatea „prigoanei anti-autonomiste”:
„N-am fost eu, în ultimul deceniu, capul apolitismului,
nomenclaturismului literar românesc? Am fost. N-am fost eu
exponentul anti-europenismului românesc în ultimele două
lustre de viaţă, deşi am scris un studiu (800 de pagini) despre
sincronistul, europenistul E. Lovinescu şi câteva cărţi despre
fenomenul literar occidental?! Am fost, cum să nu fiu?!… N-am
fost eu moral până în decembrie 1989 şi fără morală după?
Bineînteles că da. […]. N-am apărat eu cu obstinaţie scriitori
compromişi ca Preda, Sorescu, Nichita Stănescu, Arghezi, G.
Călinescu şi alţii de teapa lor? Recunosc, am săvârşit acest act
abominabil. N-am zis eu că nu-i bine ca politicul să se amestece
în literatură şi că nu-i deloc bine să renunţăm, când e vorba de
judecata de valoare a operei literare, la autonomia esteticului?
[…] Şi, apoi, păcatul cel mare, n-am scris de mai multe ori că
epoca postbelică nu-i, pentru literatura română, o Siberie a
spiritului, ci o epocă tragică în care literatura a supravieţuit cum
a putut şi, înfruntând sistemul ideologic totalitar, a dat uneori
opere de primă mărime? […] Şi, apoi, mitul Eminescu, problema
«poetului împăiat» şi a «gânditorului politic nul», cum au scris,
înfrăţite, Dilema şi Contrafort… N-am scris eu că mitul lui
Eminescu trebuie să existe şi că nu-i frumos ca noi, românii,
să-l batjocorim în asemenea chip şi cu atâta nechibzuinţă? […]
Numai că nedreptatea oboseşte cu timpul şi calomnia perpetuă
începe să plictisească.” – Intenţionez să duc la capăt o istorie a
literaturii contemporane dintre 1941-2000, în Convorbiri literare,
aprilie, 2002.
2. Este punctul de vedere al aceluiaşi neobosit Gh. Grigurcu:
„Recunoaştem că nu mai funcţionează azi, ca în anii
«realismului socialist» o literatură encomiastică aşternută la
picioarele puterii (avem a face, oricum, cu o putere odrăslită
din trunchiul partidului unic!), dar îşi urmează cursul con brio
manevra defetistă a «non-angajării» condiţionate. Estetismului
cu voie şi cu îndemn de sus i s-au substituit rapid «apolitismul»
contrafăcut şi «echidistanţa» fariseică, orientări menite şi ele a
amortiza decepţiile, a măslui realităţile, a jugula criticile adresate
puterii, exponenţilor şi protejaţilor săi. Într-o logică vicioasă,
reprezentanţii unor asemenea posturi, cu toţii răsplătiţi cu înalte
demnităţi şi diverse favoruri, se ridică împotriva revizuirilor, a
indispensabilelor revizuiri, când minimalizându-le sau
ridiculizându-le, când prăvălind asupra lor insulte şi anateme,
dovedind astfel cu prisosinţă că sunt purtătorii de cuvânt ai
trecutului nefast. Ideologiei îi succede post-ideologia, adică o
voită stare inerţială, un conservatorism de rău augur care se
sileşte a opri limbile ceasornicului istoriei la orele cele mai
avantajoase celor ce au profitat într-un fel sau altul de
conjuncturile totalitare şi care profită la fel de cele ale
prezentului tulbure.” – O dezbatere asupra literaturii române în
comunism (I), în Convorbiri literare, septembrie 2004.
3. În acest sens, într-un articol publicat în 2007, Eugen Simion
constata că posteritatea stănesciană „nu-i […] foarte luminoasă
şi calmă. Câţiva poeţi rataţi şi critici roşi de urzeala urii nu-i iartă
geniul poetic şi-l contestă moralmente cu o înverşunare
dezamăgitoare.” De altfel, „dosarul Nichita” face parte din
simptomatologia patologiei revizioniste, alături de denunţul
„vârfurilor” generaţiei şaizeciste, supuse imuabilului vertij
demistificator. – Nichita Stănescu. Schiţă biografică, în Caiete critice,
nr. 3-5/2007, p.15. Acelaşi număr al Caietelor publică, într-un
Dosar, intervenţiile din cadrul primei ediţii a Colocviului „G.
Călinescu faţă cu noua critică literară” (Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Arte şi Uniunea Scriitorilor, 17 martie 2007) la care
participă 23 de tineri critici literari, moderaţi de E.Simion şi
Livius Ciocârlie. Miza fundamentală a discuţiilor este
schimbarea imaginii „acestui mare critic care, în ultimele
decenii, a fost şi este încă aprig contestat. […] Contestarea lui
morală a luat proporţii după 1990 şi ea a cuprins toată opera
lui G. Călinescu, de la Istoria literaturii («o pacoste pentru cultura
română», cum a zis un critic optzecist), la «cronica optimistului»
(«care era un fel de palmă absolută, permanentă, pe dezastrul
<<< 42
poporului român» – cum o spunea, în 1993, Monica Lovinescu
[…]). […] Aproape deloc o polemică de idei, mai mult o
literatură de pamflete. ” (E.Simion) – Ibidem., pp. 45-46.
4. Semnalăm aici cazul articolului semnat de Marius Chivu,
Mitul lui Eminescu, contemporanul nostru, publicat în Dilemateca, nr.
9/februarie 2007. Considerând că nr. 265/1998 al Dilemei
reprezintă un al treilea moment important în diacronia
receptării eminesciene, după studiul maiorescian din 1898 şi
publicarea postumelor în ediţia Perpessicius, urmată de studiile
aplicate ale lui Călinescu, Vianu şi Negoiţescu (s-a încercat
„pentru prima şi singura dată cu un asemenea impact,
deconstrucţia cultului personalităţii poetului şi a prejudecaţilor
din imaginarul colectiv, rediscutarea mitului literar, reevaluarea
şi revitalizarea spiritului critic”), autorul articolului iniţiază un
scenariu demistificator cu ţintă precisă: „Rediscutarea unui mit
literar la români – încă resimţim puternic nevoia de
compensaţie morală pe care o asigura mitul – echivalează
întotdeauna cu o acţiune obscură de discreditare a valorilor
naţionale. Revolta antieminesciană, atac al masoneriei, mizerie morală,
defăimare, sacrilegiu, acţiune antinaţională şi antimitologică, conspiraţie
iudaică, crimă de lese-majesté sunt câteva dintre aprecierile
iconoclastului număr dilematic, număr prezentat, aproape un
deceniu mai târziu, în Dicţionarul General al Literaturii Române
editat de Academia Română, drept «expresia unui proces mai
general, vizibil şi în domeniul istoriei, de demitizare a valorilor
naţionale, pe motiv că acestea au fost exagerate şi, în
consecinţă, trebuie revizuite pentru a putea să fim, astfel,
acceptaţi în Europa.» […] Capitolul Eminescu din Dicţionarul
General al Literaturii Române (vol. 3, 2005) este o mostră de
inadecvare, neputinţă şi chiar iresponsabilitate critică.
Coordonatorul dicţionarului, Eugen Simion, pe atunci încă
preşedintele Academiei Române, şi Mihai Cimpoi, preşedintele
Uniunii Scriitorilor din Basarabia, şi-au adjudecat onoarea de a
scrie despre poetul naţional, nelăsând să le scape prilejul unui
subtil transfer de prestigiu. […] Falsa glorie academică şi
oportunismul ideologic postdecembrist au cerut, în timp,
sacrificii: prin manageriatul prelungit şi discutabil, E. Simion,
preşedinte de Academie, i-a deprofesionalizat vizibil şi pe
profesorul E. Simion, şi pe criticul E. Simion. […] Având în
spate o bogată tradiţie eminescologică, plus o dezbatere
dilematică semnificativă despre mitul poetului, cei doi critici
ratează spectaculos ocazia de a fi scris un Eminescu măcar
corect şi adus la zi. […] Articolul închinat de cei doi
academicieni celui mai mare poet român ne oferă un Eminescu
liniar, univoc, singular, în afara oricărei problematici, un
monolit de text critic sufocant care nu lasă să se întrevadă
fluctuaţiile unei receptări critice ce se întinde pe întreaga durata
a bietei noastre literaturi.”
5. În viziunea lui Ion Simuţ, peisajul literar postdecembrist este
asaltat de „critifricţiuni”, ca în cazul „competiţiei” Eugen Barbu
– Marin Preda: „Dacă Marin Preda continuă să fie actual,
contemporan cu noi, pe Eugen Barbu nu-l pot privi altfel decât
contemporan cu Securitatea, ca un complice al ei, notoriu şi
detestabil. […] Eugen Barbu nu poate sta încă vreo două-trei
decenii, alături de Marin Preda într-o istorie critic-lucidă şi cu
adevărat morală a literaturii române postbelice, fără a întina
memoria autorului Moromeţilor.” Argumentele unei astfel de
„inadecvări critice” construiesc o demonstraţie explicit
„est-etică”: „Eugen Barbu e absolvit de orice păcate,
răscumpărate de o operă aşa-zis sau pretins magistrală. Am
văzut că revine frecvent o astfel de prezumţie de nevinovăţie a
oricărui scriitor într-un viitor îndepărtat de epoca lui: vor
rămâne cărţile, ele – şi numai ele – vor depune mărturie despre
scriitor. I-aş spune anticipaţie de nevinovăţie. Mi se pare una
din marile naivităţi, extrem de răspândită. De fapt, e mai grav:
nu e doar un atentat la istoria literară (care e pusă în paranteză
că nu ar mai conta), ci e chiar un atentat la memorie. […]
Frumuseţea operei nu salvează abjecţia biografiei, deşi unora
le place să creadă astfel. Eu refuz să cred că moralitatea
creatorului nu contează şi că opera vine din neant sau dintr-o
lume abstractă, fără nici o determinare. Nici nu ştiu dacă nu
cumva pe această cale mi-am creat ocazia de a inventa o
argumentaţie onorabilă pentru antipatia pe care o am pentru
Eugen Barbu, o antipatie care, de fapt, nu are nevoie de nici o
argumentaţie. Nu pot rezona la proza lui Eugen Barbu, autorul
îmi e prea nesuferit pentru tot răul pe care l-a făcut scriitorilor
şi literaturii române, iar acest rău, o moralitate coruptă, le văd
ascunse chiar în proza lui, drapate în volutele unui stil de
farseur. Pentru mine e compromis nu doar autorul, dar şi opera
lui. Nu mă consolează cu nimic probabilitatea ca opera să se
desprindă de autor şi să reziste, curăţată de un balast reprobabil.
Sincer să fiu, nici nu cred în această posibilitate. Opera are în
ea virusul imoralităţii autorului.” – Critifricţiuni. Competiţia
postumă Eugen Barbu – Marin Preda, în Familia, nr. 9
(467)/septembrie, 2004. A se vedea şi O relectură suspicioasă, în
România literară, nr. 33/24-30.08.2007.
6. După anul 2000, afirmă Grigore Smeu, „vocile antiestetic s-au
mai subţiat şi nu mai au audienţa încrâncenată din tranziţia
gălăgioasă, imediat postdecembristă. Şi esteticul din creaţia
literară, tot mai consistentă, mai plină de har – îndeosebi în
lirică – şi-a reintrat, treptat, în drepturile-i imanente.” – Este sau
nu conceptul autonomia esteticului o „mârţoagă” anacronică?, în Caiete
critice, nr. 6-7/2008, p.67. Tot aici, autorul articolului face
trimitere la „dosarul” Autonomia esteticului, realizat de Mihai
Iovănel în două numere succesive ale revistei Cultura, 173 şi
174 din 15/22 mai 2008.
7. În acest context, al „europenizării de tip naţionalofob”,
autorul articolului încadrează şi cazul Eminescu, reprezentativ
pentru „angoasa anti-identitară” revizionistă: „tentativa de
zguduire şi demolare a valorilor cardinale ale spiritualităţii
româneşti a început prin atacurile împotriva lui Eminescu,
Sadoveanu, Arghezi etc., prin reinterpretarea istoriei şi a figurilor
ei marcante. O victimă «privilegiată» a acestor atacuri mustind
de ură şi intoleranţă a fost şi este Eminescu. Din simbol al
culturii noastre (care a generat, în timp, o idolatrie naţională şi
noţională manifestată şi prin sintagme gongorice gen:
poetul-nepereche, luceafărul poeziei româneşti etc.), poetul a devenit o
prezenţă dispensabilă, un autor lipsit de originalitate şi valoare
etc., radiografiat din perspectiva unei noi ordini culturale
româneşti.” – Sorin Ivan, Politica educaţiei şi marginalizarea valorilor
naţionale, în Caiete critice, nr. 8-9/2008, p. 55.
8. Pentru Eugen Simion, mitofobia postdecembristă
funcţionează ca un „construct” revizionist, întrucât „orice
naţiune are nevoie de mituri şi cine crede că miturile sufocă arta
şi împiedică evoluţia culturii şi a democraţiei nu merge în
întâmpinarea artei şi nici a adevărului din jurul ei. Eminescu este
un mare poet şi, din această cauză, orice ar spune lăudătorii de
serviciu sau defăimătorii de serviciu, mitul lui face parte din
existenţa românească.” – Eminescu între hagiografii şi delatorii săi,
în Caiete critice, nr.1/2010, p. 5. Cele două tipuri de discurs
parazitar asociate problematicii naţionale, cel „encomistic” şi cel
„negaţionist”, „pe care le întâlnim mereu în cultura română,
atunci când discutăm despre tradiţie, despre orient şi occident
românesc, despre Eminescu, despre sat şi oraş, despre naţional
şi universal în spiritualitatea […] românească” sunt „în fond,
politice, umorale, intelectualiceşte nule.” – Eugen Simion,
Identitatea românească (I), în Caiete critice, nr.6/2011, p. 9.
9. Eugen Simion, În ariegarda avangardei, op.cit., p. 206.
10. Ibidem., p. 208.
11. În opinia Simonei Antofi, „Eugen Simion practică o lectură
43 >>>
ca act de intimitate al gândirii critice cu opera şi cu spiritul
Celuilalt, pe care-l exersează încercând să-l înţeleagă şi pe care-l
ia, uneori, drept partener secund de dialog – cel dintâi fiind
cititorul căruia criticul i se adresează în nume propriu,
asumându-şi nu autoritatea vocii sale, cât dreptul de a (se)
exprima în numele Celuilalt” – Eugen Ionescu tânăr şi dilemele
criticului, în Caiete critice, nr.6-7/2008, p. 82.
12. Sintagma îi aparţine Sandei Cordoş care, în studiul Lumi din
cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (2012),
propune o triptic tipologic al poziţionării scriitorilor români
faţă de ideologia realismului socialist: stegarii – „cei care au avut
un rol hotărâtor în impunerea realismului socialist, prin
directivele pe care le-au trasat şi le-au impus, prin discursurile
susţinute la întâlniri oficiale sau prin articolele publicate în
presă”: Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai
Novicov, Mihai Beniuc, Sorin Toma; corifeii – „acei scriitori, deja
consacraţi, care, prin prestigiul numelui lor, susţin şi legitimează
noua putere şi noua ideologie artistică”: Mihail Sadoveanu,
Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu – „acesta face
efortul de a ţine pasul actualităţii şi de a teoretiza inclusiv
realismul socialist. O face cu un ton entuziast, cu bogate
trimiteri culturale şi cu o frazare care îi sunt proprii; în schimb
ideile sunt preluate din zestrea de locuri comune aparţinând
stegarilor” – o categorie exemplificată nefericit, din punctul nostru de
vedere (s.n.) şi înnoitorii – Ov. S. Crohmălniceanu („are, în 1956,
câteva momente în care critică clişeele realismului socialist”),
Vera Călin, Petru Dumitriu, Marin Preda. Citatele sunt selectate
de la paginile 25, 32, 36, 38 ale volumului publicat la Editura
Cartea Românească, Bucureşti.
13. Eugen Simion – În ariergarda avangardei, op.cit., p. 50: „mi-e
foarte greu să accept ca lăudătorul de serviciu al regimului
totalitar să devină peste noapte procurorul meu moral.”
14. În termenii lui Andrei Grigor, „noi scoatem zeii din
lăcaşurile lor, îi hulim, îi terfelim, îi batem cu pietre…Smulgem
miturile din firidele timpului în care s-au ascuns şi abia mai
supravieţuiesc, le călcăm în picioare, le facem una cu
pământul…” – Ibidem., p. 303.
15. Eugen Simion – Ibidem., p. 274.
16. Criticii optzecişti nu au „o critică obiectivă, deschisă,
originală, credibilă…Practică discriminarea, atacul la persoană,
şi această atitudine este profund provincială, neeuropeană…”
(Eugen Simion) – Ibidem.., p. 240.
17. Eugen Simion – Ibidem., p. 227.
18. Ibidem., pp. 184-185.
19. „Mi se pare că, întorcându-ne cu faţa spre Vest, nu ne-am
îndreptat, totuşi, prea mult coloana vertebrală: ne-am plâns că
frigul politic siberian ne-a stopat elanul creator timp de cinci
decenii, iar acum ne batjocorim însăşi capacitatea de a crea;
ne-am văitat că frica de informatorii Securităţii ne-a paralizat
conştiinţele şi acum facem denunţuri pe la nu ştiu ce instituţii
europene; acuzăm oportunismul faţă de puterea de până mai
ieri şi ne gudurăm pe lângă pulpana altor stăpâni…” (Andrei
Grigor); „Efectul se vede cu ochiul liber: nimeni nu mai ia în
seamă pe luminătorii poporului… Ceea ce este îngrijorător”
(Eugen Simion) – Ibidem., p.165 şi p.166. Un simptom patologic
încă prezent în 2012, amintind de unele „concluzii” ale
„criticilor de mâine despre literatura de ieri” (dezbatere găzduită
în paginile României literare): „Cu generaţia ‘60 prejudecăţile
devin alarmante. Suntem atât de refractari la modelul
scriitorului genialoid, la sintagma marele X, încât ne punem în
pericol nu doar obiectivitatea, dar şi onestitatea. Grimasele unor
critici din această generaţie ne fac să ne simţim datori a vorbi
despre Nichita sau Preda cumva cu apelativul dumneavoastră şi
cum nu poţi fi natural atâta timp cât foloseşti pluralul, riscăm
să nu mai vorbim deloc despre aceşti clasici contemporani. E
o zonă care ne contrariază şi în care nu ne simţim încă liberi.
Asta nu înseamnă că respingem de plano literatura şaizecistă.
Există aici nişte axiome valorice: primul volum din Moromeţii,
unele volume ale lui Nichita Stănescu, câteva romane ale lui
Nicolae Breban şi multe altele. Doar că aşteptăm un fel de
revoluţie matematică în urma căreia axiomele ar avea şi ele
nevoie de demonstraţie.” – Luminiţa Marcu, Imposibila
obiectivitate în Criticii de mâine despre literatura de ieri, România literară,
nr. 51/20.12.2000 – 09.01.2001.