Sensul morţii. Cercetări tanatice clasice, analize despre o nouă ars moriendi

1. De curând, Vaticanul a completat lista păcatelor
mortale tradiţionale (încălcări ale Decalogului biblic şi
ale învăţăturilor desprinse din Predica de pe Munte a lui
Isus; lista păcatelor a fost, prin tradiţie, fixată de Sfântul
Ioan Cassian şi Sfântul Grigore cel Mare) cu „noi forme
ale păcatului social”, specifice „erei globale”: poluarea
mediului înconjurător, manipularea genetică,
acumularea excesivă de avere, provocarea sărăciei
altora, traficul şi consumul de droguri, experimentele
îndoielnice din punct de vedere moral, violarea
drepturilor fundamentale ale naturii umane, prin avort
şi pedofilie (vezi despre interviul dat în 8 martie 2008 de
Mons. Gianfranco Girotti în Ľ Osservatore Romano,
publicaţia oficială a Vaticanului, în John Thavis, „Social
effects of sin greater than ever”, The Catholic Review
Online, 11 martie 2008).
2. Am sintetizat viziunea teologului ortodox grec
Georgios Mantzaridis expusă în Morala creştină,
Bucureşti, Ed. Bizantină, 2006. Aceeaşi abordare este
prezentă şi în omiletica ortodoxă românească din
ultimele decenii. Vezi o selecţie: Marin Pană, „La
Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi” în Glasul Bisericii,
XXVI, nr. 3-4, 1967, p. 212-215; pr. Teodor Poneavă,
„Prin moarte la viaţă”, în Mitropolia Banatului, XXVI,
nr. 1-4, 1976, p. 211-213; pr. Ioan Pop, „Predică de
înmormântare”, în Mitropolia Ardealului, XXV, nr. 1-2,
1980, p. 516-520; arh. Gheorghe Papuc, „Cuvânt la
înmormântare”, în op.cit., XXVII, nr. 7-9, 1982, p. 516-
519; idem, „Cuvânt de înmormântare” în op. cit.,
XXXIV, nr. 2, 1989, p. 72-74; pr. prof. Nicolae
Petrencu, „Despre pomenirea morţilor”, în Mitropolia
Olteniei, XXXV, nr. 9-10, 1983, p. 626-631; pr. dr.
Vasile Petrică, „<Iertăciunile> sau despre degradarea
necrologului”, în Mitropolia Banatului, XXXV, nr. 5-6,
1985, p. 359-362.
3. Cedric A. Mims, When We Die: The Science, Culture,
and Rituals of Death, London, St. Martin’ Griffin, 2000
– profesor de microbiologie la Londra, Mims a realizat
o enciclopedie a morţii abordând teme precum:
discursul medical despre moarte, relaţia dintre
cauzalitate şi patologie, practici tradiţionale şi moderne
de conservare a cadavrelor, investigaţii criminaliste,
elemente de medicină legală, prezentarea comparativă a
conceptelor religioase despre moarte, a ritualurilor
religioase şi, totodată, demersurile de comunicare cu cei
„plecaţi”; alte teme tratate sunt: avortul, îmbătrânirea,
transplanturile de organe, cultul moaştelor, clonarea
umană, epitafurile şi ultime cuvinte ale unor
personalităţi, cazuri celebre de omucidere şi sinucidere.
4. Le deuil, coord. N. Amar, C. Couvreur, M. Hanus,
Paris, PUF, 1994 – analizează secvenţa, mai ales din
perspectivă psihanalitică.
5. Maurice Boutin, „La mort et sa prolifération dans le
discourse”, în Essais sur la mort, coord. Guy Couturier,
Montréal, Fides, 1985, p. 29- 47.
6. Edgar Morin, L’homme et la mort, Paris, Seuil, ed.
1970; Patrick Baudry, op.cit., p. 53-67. Astfel, în Canada
există preocupări remarcabile, relativ recente, vizavi de
istoria morţii. Specialiştii discută despre o
„redescoperire a morţii”, după o perioadă relativ scurtă
de exersare a tezei despre tabuizarea morţii, perioadă în
care s-a vorbit despre un contemporan şi global „refuz
al morţii”. Reviste specializate şi centre de cercetare
(precum „Groupe de Recherche en Sciences Humaines
de la Religion” al Universităţii Laval), dezvoltă în
Canada multitudinea de problematici legate de murire
şi moarte; vezi: Cahiers d’anthropologie de l’Université
Laval, Revue internationale d’action communautaire
(1990) care din perspectivă etică, sociologică şi
antropologică studiază semnificaţiile bătrâneţii şi
morţii. Istoricii şi teologii din jurul revistelor
Frontières, Foi et Culture (1996) şi Aujourd’hui, la mort
(1996) provoacă prin dialoguri interdisciplinare şi prin
aria geoculturală a temelor abordate (precum
experienţele „morţii aparente” – vezi Yves Bertrand:
„Dépassement ou conditionnement” în Frontières, nr. 8
/3, 1996, p. 21-26). Dintre operele colective
semnificative apărute, în domeniul istoriei morţii, se
remarcă o antologie de studii coordonate de Facultatea
de Teologie din cadrul Universităţii din Montréal:
Essais sur la mort, coord. Guy Couturier, Montréal,
Fides, 1985, precum şi Survivre… La religion et la mort.
Cahiers de recherche en sciences de la religion, coord.
Raymond Lemieux şi Réginald Richard, Montréal,
Bellarin, 1985. Autorii primei lucrări colective – Essais
sur la mort – reflectau asupra posibilităţii de a
reconstitui discursul despre moarte, într-o epocă în care
experienţa umană presupune discontinuităţi,
relativitate. Soluţia oferită este o aplicaţie a discursului
religios. Următoarea lucrare – Survivre… La religion et
la mort – se concentrează pe studierea evenimentului
morţii, eveniment prin care viaţa capătă sens, mai ales
după ce trupul este supus sistemului „riturilor de
trecere”, pe cercetarea structurii de relaţii angajate între
lumea celor morţi şi cea a celor vii, structură pe care se
fundamentează continuitatea comunităţii tradiţionale.
Despre tanatopraxie, despre practicile care produc o
deplasare a sacrului spre imaginarul morţii, despre
reprezentarea cadavrului şi „întrebările fundamentale”
ale teologiei istoriei se va scrie consistent în anii 1990-
2000, perioadă în care moartea devine un domeniu
„privilegiat” de cercetare, cel puţin din perspectiva
istoriei religiozităţii şi a eticii (se impune teza conform
căreia „manipularea” simbolică referitoare la murire şi
moarte se realizează ca fenomen „postsecular”– Jean-
Marc Larouche, „Religion, éthique et spiritualité dans
les soins palliatifs”, în Frontières, nr. 3 /2, 1991 p. 45-47;
idem, Éros et Thanatos sous l’oeil des nouveaux clercs,
Montréal, VLB, 1998. Monografiile teologilor Paul
Tremblay şi Rémi Parent se impun la sfârşitul secolului
XX. Primul analizează din perspectivă teologică
ceremoniile funerare care „îmblânzesc” moartea şi
atenuează tragismul, evacuând însă misterul – Les
saisons à venir. La mort et l’au-delà, Québec, Anne
Sigier, 1995. Spiritualitatea, asupra căreia se
concentrează monografia celui de al doilea teolog,
interpretează moartea ca realitate care marchează
existenţa, în toate zilele şi în toate componentele ei
socio-culturale – La vie, un corps à corps avec la mort,
Montréal, Éditions Paulines, 1996. Problema morţii
voluntare, a sinuciderii, a sensului şi a simbolisticii
gestului, a legitimării acestuia a fost şi este o preocupare
constantă pentru comunitatea canadiană alarmată de
numărul tot mai mare de sinucideri. Dacă unele studii
abordează tema din perspectiva moralei creştine
tradiţionale sau din cea a discursului medical (vezi
volumul colectiv Les Suicides, editat de Cahiers de
recherche éthique în 1985), altele (în acelaşi volum) o
consideră drept tentativă de integrare socială, „strigăt de
disperare”. Dintr-o perspectivă etico-religioasă
abordează tema suicidului Jean-Jacques Lavoie – „Peuton
parler d’une obligation absolue de vivre? Esquisse
d’une éthique juive et chrétienne”, în Frontières, nr. 12
/ 1, 1996, p. 17-22 – reevaluează textele de autoritate
etico-religioasă ale antichităţii iudaice şi creştine, pentru
a vorbi, în fine, despre „etica ambiguităţii”. Sub
influenţa lui Max Weber se situează un studiu care
prezintă cinci cazuri de sinucidere (vieţile, contextul
sinuciderii, gestul suicidal propriu-zis) – vezi Francine
Gratton, Les suicides d’être de jeunes Québécois, Québec,
Presses de l’Université du Québec, 1996; cazurile de
sinucidere investigate de aceasta sunt considerate drept
gesturi sociale. Observăm, din analiza anterioară,
maniera în care se interferează metodologii, discursuri
şi interpretări uneori puternic diferenţiate cu privire la
raportul dintre moarte şi religie, metodologii cultivate
prin cercetarea instituţionalizată, investigaţie din care
am încercat să redau câteva preocupări. Literatura
temei, coexistenţa viziunilor tradiţionaliste cu
metodologia modernă şi seculară, chiar şi exerciţiul
unor atitudini critice vizavi de modernitate şi
modernizare, oferă o imagine, fie şi superficială, cu
referire la complexitatea studiilor despre moarte şi
murire în cercetarea canadiană.
7. Vezi Jean-Marc Larouche, Éros et Thanatos sous l’oeil
des nouveaux clercs, Montréal, VLB, 1991.
8. Vezi André Charron, „Le cheminement d’une
question sur la mort”, în Essais sur la mort…, p. 467 sq.
9. Vezi Louis-Vincent Thomas, Anthropologie de la
mort, Paris, Payot, 1975; idem, La mort en question,
Paris, L’Harmattan, 1991.
10. Serge Gagnon, Mourir, hier et aujourd’hui, Québec,
Presses de l’Université Laval, 1987, p. 190.
11. Marcel Bernos, „L’extrême-onction à l’époque
moderne. Onction pour les malades ou démarche
pénitentielle pour les mourants?”, în Aixois, sociétés,
mentalités cultures, France (XVe – XXe siècles), coord.
Michel Vovelle, Aix, Publications de l’Université de
Provence, 1997, p. 89-98.
12. Jean-Marc Larouche, „Religion, éthique et
spiritualité dans les soins palliatifs”, în Frontières, nr. 3
/ 2, 1990, p. 45-47; vezi ambele raportări prezentate de
Pierre Guillaume, Médecins, Église et foi XIXe – XXe
siècles, Paris, Aubier, 1990.
13. Patrick Baudry, „La mise en scène de l’invisible”, în
Frontières, nr. 10/ 2, 1998, p. 7-10.
14. Jean-Jacques Lavoie, „Le séjour des morts dans
l’Antiquité juive” în Frontières, nr.11/ 3, 1999, p. 31- 34.
15. Denis Savard, „Croyances en l’immortalité et
sentiment d’éternité”, în Essais sur…, p. 189-206.
16. Guy Durand, „L’expérience de la mort”, în op.cit.,
p. 359 sq.
17. Michel Vovelle, La mort et l’Occident: de 1300 à nos
jours, Paris, Gallimard, ed.1998
18. John Porter, analizează şi evoluţiile sensibilităţii
creştine faţă din moarte în Le grand héritage. L’Église
catholique et les arts au Québec, Québec, Musée du
Québec, 1984, p. 311-328.
19. Vladimir Jankélévitch, La Mort, Paris, Flammarion,
1977, p. 58 – 59; idem, Philosophie première, Paris, PUF,
1986, cap III: De la mort.
20. Matei Georgescu, Ipostaze ale morţii într-un timp al
dorinţelor, Bucureşti, Ed. Paidea, 2003, p. 197.
21. Louis-Vincent Thomas, La Mort, Paris, PUF, 1988,
p. 7.
22. Idem, Mélanges thanatiques. Deux essais pour une
anthropologie de la transversalité, Paris, L’Harmattan,
1993, p. 222 sq.
23. Louis-Vincent Thomas, La Mort en question. Traces
de mort, mort des traces, Paris, L’Harmattan, 1991.
24. Idem, Mort et ontologie în Encyclopédie Philosophique
Universelle, tom I: L’Univers philosophique, Paris, PUF,
1989.
25. Idem, Le Cadavre, Bruxelles, Complexe, 1980.
26. Vezi François Brune, Les morts nous parlent, Le
Féline, 1993 (Morţii ne vorbesc, trad. Şerban Velescu,
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1994) – o lucrare aflată
sub semnul sincretismului religios, o carte care vorbeşte
despre încercări „ştiinţifice” de a contacta lumea
morţilor, despre experienţele nevăzutului, „moartea ca
a doua naştere”, Lumea de Dincolo în calitate de altă
dimensiune în care sufletul cunoaşte o nouă existenţă,
reîncarnare, unirea cu Dumnezeu ca ultima experienţă
a sufletului preafericit; vezi şi James Van Praagh,
Dialogues avec l’au-delà : Message d’un médium sur la vie
après la mort, tr. Céline Parent-Pomerleau, Paris, Ed.
J’ai Lu, 2004 – autorul pretinde că poate lua legătura cu
morţii! 27. Idem, Mort et pouvoir…, p. 10.
28. Ibidem, p. 11.
29. Ibidem, 12.
30. Edgar Morin, L’Homme et la mort, Paris, Seuil,
1970.
31. Doar Louis-Vincent Thomas adoptă o anume
distanţare agnostică; cultura sa filozofică îl determină,
în acest sens; Thomas stabileşte două dimensiuni ale
preocupării ontice vizavi de moarte ca disoluţie, dar şi
ca creatoare de forme, „Aici şi Dincolo”, în prezentul şi
trecutul existenţei.
32. Jean Ziegler, Les Vivants et la mort, Paris, Seuil,
1975, p. 284.
33. Ibidem, p. 283.
34. Jules Vuillemin, Essai sur la signification de la mort,
Paris, PUF, 1948; Roger Mehl, Le Vieillissement et la
mort, Paris, PUF, 1956; Emmanuel Lévinas, La Mort et
le temps, Paris, Le Livre de Poche, 1992.
35. E. Lévinas, op. cit., p. 122.
36. Denis Jeffrey, „Prolégomènes à une religion du
quotidien. Construire l’objet religieux”, în
Religiologiques, nr. 9, 1994; idem, „Les ritualités
religieuses du quotidien”, în Dires, nr. 13 / 2, Montréal,
Collège Saint-Laurent, 1995; idem, „Rituels sauvages,
rituels domestiqués”, în Rituels sauvages. Religiologiques,
nr. 16, 1997; idem, Jouissance du sacré. Postmodernité et
religion, Paris, Armand Colin, 1998; Sophie Tremblay,
„Les dimensions collectives d’une demande
individualisée: l’exemple du baptême des enfants”, în
Bernard Kaempf, Rites et ritualités, Paris – Ottawa, Ed.
Cerf, Lumen Vitae et Novalis, 2000, p. 68.
37. Guy Lapointe, „Les rites: céder en résistant”, în
Théologiques, nr. 4 / 1, 1996, p. 6.
38. Raymond Brodeur, „De l’eucharistie à la première
communion : du rite cultuel à l’acte culturel!” în
Bernard Kaempf, op. cit., p. 97; Gilles Routhier, „Le
devenir des rituels d’initiation chrétienne dans une
société marquée par le pluralisme”, în Bernard Bernard
Kaempf, op. cit., 2000, p. 134. Un caz tipic de
reinventare a ritului funerar l-a oferit preotul catolic
Christian Biot, membru al asociaţiei de laici „Malul
Celălalt”, laici care puteau să celebreze servicii divine şi
să acorde asistenţă religioasă muribunzilor. Parohul
Ch. Biot a încercat să elaboreze un rit transconfesional
de îngropăciune, la cererea familiilor, care doreau să
menţină legătura cu tradiţia religioasă, deşi nu erau de
confesiune catolică. Demersul lui Biot a fost justificat
de câteva realităţi dramatice care denotă scăderea
influenţei Bisericii: dezagregarea comunităţii parohiale,
implicit a gestionării morţii; faptul că pompele funebre
au confiscat şi „organizează cea mai mare parte din piaţa
morţii” – vezi Michèle Fellous, „Noi rituri de trecere şi
ciclul de viaţă”, în Mituri, rituri, simboluri în societatea
contemporană, coord. Monique Segré, Timişoara, Ed.
Amacord, 2000, p. 160; constanta scădere a numărului
de preoţi apţi care să oficieze riturile specifice;
dispersarea geografică a familiei care face necesară o
înmormântare rapidă; banalizarea doliului; constatarea
că pentru destui catolici ritul confesiunii lor şi-a pierdut
sensul, necorespunzând „necesităţii trăite”. Biot
considera că „…ritul de doliu ia act de moarte, o
impune, o stabileşte”, iar câtă vreme el nu a avut loc, nu
credem în moarte; în schimb, dacă ritul este funcţional
„permite începerea procesului de doliu şi instalarea
procesului de despărţire. În acest caz, moartea nu e
negată, ci este redus sentimentul de distrugere provocat
de ea.” – ibidem, p. 161. Din nevoia de a reda forţa
ritului catolic, Biot a încercat să transforme
ceremonialul catolic evaluând evoluţia vieţii sociale,
mutaţiile de sensibilitate. Concret, preotul a considerat
că oficiantul se adaptează la cererea familiei, sau chiar a
defunctului, dacă acesta a stabilit dispoziţii
testamentare în acest sens. Astfel, ritul este unic,
personalizat, evocând ceea ce a fost decedatul, în primul
rând în natura relaţiilor sociale cu micro-grupul din
care făcea parte! Pe lângă ritul propriu-zis, conform
acestei metamorfoze, se poate audia muzica preferată a
defunctului, se pot servi dulciurile şi /sau fructele
preferate de cel dispărut, evident după ceremonia de
înmormântare! (Ceva asemănător am văzut la
„Luminaţie”, în „Cimitirul Municipal” din Sibiu; am
văzut cum pe unele morminte „supravieţuitorii” au
aşezat ca un fel de ofrande fructe – mere, pere, banane,
n.m.). De asemenea, deşi oficiantul respectă ceremonia
tradiţională, „păstrează o anume libertate în privinţa
timpului acordat fiecărei secvenţe, existând loc şi
pentru momente neprevăzute, principiul fiind că viaţa
apare din abaterea de la normă”, importantă fiind
implicarea emoţională a participanţilor la
înmormântare – ibidem). „Adaptând ordinea religioasă
la evoluţia vieţii sociale, nu numai că nu ne îndepărtăm
de ea, dar revenim la religios în esenţa sa; sacrul rezidă
în recunoaşterea unicităţii fiecărei fiinţe. În acest rit nu
este vorba despre identitate şi nici despre comunitatea
care ar trebui consolidată; singura comunitate prezentă
este aceea trecătoare, a celor aflaţi la înmormântarea
simbolică. Astfel, ritul devine „un moment de excepţie,
când antecedentele lipsesc, iar urmările ne scapă” –
ibidem, p. 162).
39. Vezi Douglas James Davies, A Brief History of
Death…; Cedric A. Mims, op.cit.; despre anxietatea
provocată de perspectiva morţii, psihanalize ale
emoţionalităţii declanşate de moarte, dar şi despre
tabuizarea cimitirului vezi: Jerome Kagan, Julius Segal,
Psychology: an Introduction, ed. a şasea, Harcourt Brace
Jovanovich Publischers, San Diego-New-York-
Chicago-London-Sydney-Tokyo-Toronto, 1988 (1968);
Christopher F. Monte, Beneath the Mask. An
Introduction to Theories of Personality, ed. a doua, Holt,
Reinehart and Winston, New-York – Chicago – Dallas-
Toronto-London – Sydney, 1980 (1977).
40. Propun ca lectură cu referire evaluarea unor astfel
de abordări: István Király, Moartea şi experienţa muririi,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002.
41. Georg Simmel, „Métaphysique de la mort” în La
Tragédie de la culture, Paris, Rivages, 1988; Louis-
Vincent Thomas, „Mort et ontology” in Encyclopédie
Philosophique Universelle, Tome I : L’Univers
philosophique, Paris, PUF, 1989.
42. Vezi contribuţiile aduse de: Rudolf Otto, Émile
Durkheim, Henri Hubert, Marcel Mauss, Arnold Van
Gennep, Bronislaw Malinowski, Roger Caillois,
Georges Bataille, Mircea Eliade, René Girard, Gilbert
Durand, Mary Douglas, Roger Bastide, Michel Meslin,
Erwin Goffman, Georges Dumézil, Erik Erickson,
Aldous Huxley, Carl Gustav Jung, Joseph Campbell,
Daniel Bell, Michel de Certeau, Victor Turner, Jean-
Pierre Vernant, Paul Veyne, canadienii Raymond
Lemieux şi André Couture, Michel Campbell, Roger
Lapointe, Yvon Desrosiers şi Guy Ménard.
43. Marcel Gruau, L’homme rituel, Paris, Métailié, 1999;
Rites de passage, d’ailleurs, d’ici, pour ailleurs, coord
Alfred Adam, Toulouse, Érès, 1994; Irving Singer,
Meaning in Life: The Creation of Value, New York-
Toronto, The Free Press (A Division of MacMillan
Inc.), 1992. În capitolul „The Meaning of Death” (p. 48-
71) autorul inventariază perspectivele asupra moderne
asupra morţii – cea filozofică (vezi preferinţa pentru
analiza conceptului heideggerian Sein zum Tode prin
care gânditorul german surprinde faptul că cei mai
mulţi dintre oameni consideră moartea ca pe ceva
nefiresc / „neautentic”, neînţelegând caracterul finit al
vieţii umane, certitudinea morţii – vezi abordări ale
conceptului heideggerian în: Armin Nassehi, Georg
Weber, op.cit., p. 19-26; K. Arifuku, „Heidegger und
Dogen. Der Begrif <Sein und Zeit> und die Idee der
<Unzweiheit von Leben und Tod>”, în Philos. Jahrb.,
vol. 101, Nr. 2, 1994, p. 233-247; E. Wolz-Gottwald,
„Vorläufen in den Tod. Heideggers Philosophie des
Todes im Lichte der <transformatio mystica>”, în
Freiburger Zeits. für Philos. und Theologie, vol. 46, 1999,
p. 308-322; existenţialismul francez şi discutarea
„absurdităţii ontologice a morţii”), psihanalitică
(freudiană), literară (de la Shakespeare la George
Bernard Shaw şi sinucigaşul Mishima) – pentru a
sublinia caracterul cultural şi istoric al atitudinilor faţă
de moarte.
44. André Beauregard, „Affirmation de l’identité
personnelle au détriment du communautaire. Du récit
répété au récit intégré”, în Bernard Kaempf, op. cit.
45. „Generaţia Beat” îl reconstituie pe Isus ca figură
revoluţionară care domină prezumtiva epocă „New
Age”; religiile „universale”, altele decât creştinismul,
câştigă noi adepţi, iar religiile alternative antice (cultele
celtice, „Mişcarea Gaia” etc.), dar şi mai noi („Biserica
Scientologică”, „Mişcarea Transcendentală”, „Templul
Soarelui”, „Biserica lui Satan”) atrag fideli.
46. Fabrice Blée, „Pour un dialogue entre l’Orient et
l’Occident”, în Croyances et sociétés, coord. Bertrand
Ouellet, Richard Bergeron, Montréal, Fides, 1998.
47. Guy Ménard, „ Le noeud de paille et la statut
équestre. Considération sur l’obscur objet du regard
religiologique”, în Religiologiques, nr. 9, 1994.
48. Michèle Fellous, op. cit., p. 166.
49. Ibidem.
50. Ceremonii care încearcă să redea mortului
demnitatea conferită de actul final al expirării sunt cele
create în 1985 de militanţii comunităţii homosexuale
din San Francisco, comunitate şocată de caracterul de
epidemie al SIDA, dar şi de atitudinea publică a
heterosexualilor care considerau o astfel de moarte ca
fiind ruşinoasă şi care revendicau măsuri urgente de
segregare. Ritul funerar al homosexualilor morţi de
SIDA presupunea: confecţionarea patchwork – urilor,
pancarte de pânză pe care erau scrise /cusute numele
defuncţilor, dar şi elemente emblematice relevante
pentru personalitatea acestora; expunerea unor astfel de
panouri, şase câte şase, în locuri publice şi cu valoare
simbolică în scopul de a se strânge fonduri pentru
bolnavi, dar şi pentru a preveni asupra caracterului letal
al bolii; urma o ceremonie de nominalizare a celor care
au murit din cauza acestei maladii, acest moment
semnificând şi despărţirea de cei decedaţi (vezi valoarea
magică a numelui) – ibidem, p. 168.
51. Raymond Lemieux, „Rite et sécularité: la mise en
scène des défis du sens”, în Théologiques, nr. 4 / 1, 1996,
p. 9.
52. Idem, „Des funérailles laïques à Montréal: Marie-
Soleil Tougas”, dans Bernard Kaempf, op. cit.
53. Sistemul morţii ar presupune: concepţiile (inclusiv
NDE şi reîncarnarea) şi discursurile despre moarte,
toate reflecţiile despre ceea ce este înainte şi după
manifestarea morţii Celuilalt (singura care furnizează
date empirice), afectele, comportamentele provocate de
persoana muribundă, de agonia ca fenomen, de moartea
ca fenomen biologic, de cadavrul ca dovadă a
manifestării finitudinii, practicile funerare – deci
operaţiile de preparare a cadavrului, „riturile de
trecere” şi funcţiile lor, atitudini umane exprimate cu
prilejul evenimentului funerar (mai mult sau mai puţin
normate), credinţele despre respectivele situaţii – totul
închegat într-o reţea socio-fizică şi simbolică prilejuită
de moarte, relaţii mijlocite de societate, statutele de
participanţi la evenimentul funerar, supravieţuitorii,
locurile specifice (spitalul, „funeral home”, cimitirul,
crematoriul, memorialul, etc – vezi Robert
Kastenbaum, Death, Society and Human Experience, ed.
VIII, Allyn & Bacon, New York, 2003, p. 60 sqq.
54. L. Schwartzenberg, Requiem pour la Vie, Paris, Le
Pré aux clercs, 1985.
55. Presupune mai multe momente, de la asistarea
agoniei până la (inclusiv) comemorări şi doliu, sfârşitul
acestuia.
56. Ch. Herfray, La vieillesse, une interprétation
psychanalytique, Paris, Desclée de Brouwer, 1988, p.
218sq.
57. Elisabeth Kübler-Ross, On Life After Death,
Berkeley, Celestial Arts Publishing Company, 1991,
antologie de eseuri despre speranţa Vieţii; eadem, Is
There Life After Death? (audio CD), Louisville, Sounds
True, 2005 – apariţie postumă care dezvăluie
interogaţiile „neîncheiate” /nelămurite ale celebrei
autoare, expuse şi ea morţii († 2004); eadem, David
Kessler, On Grief and Grieving: Finding the Meaning of
Grief Through the Five Stages of Loss, New York, Ed.
Scribner, 2005 – nu numai despre sensul morţii, dar şi
despre sensurile /darurile vieţii, momente surprinse în
sistemul de celebrări ale ciclului vieţii şi ale timpului
social.
58. R. Richard, „De la dépouille mortelle à la
sacralisation du corps: de la religion à la thanatologie”,
în Survivre. La religion et la mort, Montréal, Bellarmin,
1985. Afirmarea individului, proces activ din
premodernitate, a impus în scenariul muririi scena
„morţii bune”, adică a aceleia petrecute în „patul de
bolire /suferinţă”, în cadrul familial, scenariu în care
foarte importante erau comportamentul muribundului
şi al celor apropiaţi, „împăcările /iertăciunile”, ultimele
cuvinte ale agonicului („limba de moarte”). Aceste
atitudini erau încurajate de artes moriendi şi creau
impresia acceptării morţii ca fenomen firesc. Apoi, o
serie de practici uşurau menţinerea acestei stări (pe
lângă disciplina ecleziastică asumată); adică,
ceremonialul presupus de asistenţa religioasă care resemnifica
din perspectivă spirituală decesul, acoperirea
feţei cadavrului expus (doar în biserica ortodoxă, mult
timp, chipul defunctului era descoperit, oferind
imaginea degradării). Vederea feţei mortului ca şi
imagine a Morţii, imagine de care se abuzase în Evul
Mediu, dar şi în Barocul timpuriu, înfricoşa! Or,
intervenţia „profesioniştilor morţii” asupra cadavrului
presupune, pe lângă aplicarea metodelor de conservare
a defunctului pentru perioada de expunere a acestuia, şi
înfrumuseţarea figurii celui decedat cu ajutorul
cosmeticii. O astfel de operaţie este realizată pentru a
oferi celor prezenţi la funerarii un chip familiar, chiar
frumos, o ultimă imagine care sa nu le provoace
repulsie sau frică, o amintire prin care cel dispărut
poate fi evocat. Înfrumuseţarea cadavrului nu este un
act de decenţă, poate fi chiar o frivolitate, dar este un
episod revendicat, de regulă, de „supravieţuitori”.