Nicoleta Ifrim, Revizionism „est-etic” şi „autonomism estetic” în presa literară postdecembristă (I)

1. În opinia lui Eugen Simion, „judecătorii implacabili” postdecembrişti „o ţin […] într-o indignare continuă…Le-a ieşit pasenţa, trebuie să recunosc… Deviza lor este de atunci următoarea: ce-a fost (în trecut, în timpul regimului totalitar) a
fost, nu interesează ce-ai făcut înainte, contează ce atitudine ai astăzi. Am citit undeva această frază într-un interviu dat de dna Monica Lovinescu şi, trebuie să mărturisesc, m-am mirat pentru că binecuvânta, voit sau nevoit, o convertire
inacceptabilă moral… N-o accept. Accept ideea că individul se poate transforma şi trebuie să-i dăm posibilitatea să-şi schimbe ideile, dar mi-e foarte greu să accept ca lăudătorul de serviciu al regimului totalitar să devină peste noapte procurorul meu moral. Aşa ceva nu poate fi acceptat.” – În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor, Curtea Veche Publishing House,
2012, p. 50.
2. Ibidem.
3. A se vedea cartea Monicăi Lovinescu, Etica neuitării. Eseuri politico-istorice, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, Bucureşti, 2008.
4. În opinia lui Paul Ricoeur, „the heart of the problem is the mobilization of memory in the service of the quest, the appeal, the demand for identity. In what follows from this, we recognize some disturbing symptoms: too much memory, in a certain region of the world, hence an abuse of memory; not
enough memory elsewhere, hence an abuse of forgetting. It is in the problematic of identity that we have to seek the cause of the fragility of memory manipulated in this way.” – Memory, History, Forgetting, trad. de Kathleen Blamey şi David Pellauer, The University of Chicago Press, Chicago, 2004, p. 81.
5. Patologia revizionistă implică deturnarea abuzivă a memoriei în sensul adjudecării obsesiei eticiste şi a non-colaboraţionismului ca unice grile de valorizare a scriiturii, deposedate acum de estetismul intrinsec în virtutea unui
biografism exacerbat critic. Din acest punct de vedere, Ricoeur consideră că „the extent to which the proclamation of the duty of memory remains captive to the symptom of obsession makes it waver continually between use and abuse.” – Ibidem.,p. 90.
6. Ricoeur identifică trei cauze ale „fragilizării identităţii”: „its difficult relation to time; this is a primary difficulty that, precisely, justifies the recourse to memory as the temporal component of identity, in conjunction with the evaluation of the present and the projection of the future. […] The second
cause of fragility lies in the confrontation with the others, felt to be a threat. […] There are indeed humiliations, real or imagined attacks on self-esteem, under the blows of poorly tolerated otherness, that turn a welcome into rejection, into exclusion – this is the relation that the same maintains with the
other. Third cause of fragility: the heritage of founding violence. […] The manipulations of memory […] result from  the interventions of a disturbing and multiform factor that insinuates itself between the demand for identity and the public expressions of memory.” – Ibidem., pp. 81-82.
7. Menţionăm, în această ordine de idei, poziţia lui Carmen Muşat, din articolul Identităţi alternative. Variaţiile identităţii în spaţiul public postcomunist (Observatorul cultural, nr. 64/15 mai 2001): „Aceeaşi atitudine reticentă, acelaşi refuz de a discuta deschis contradicţiile şi discontinuităţile ipostazelor identitare
ale unor scriitori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Arghezi ş.a. a caracterizat scena culturala românească şi atunci când a fost vorba despre modul lamentabil în care s-au comportat aceştia după cel de-al doilea război mondial. […] societatea românească, mai conservatoare şi debordând de complexe […], pare mai degrabă predispusă  să înalţe şi să lustruiască statui sau să accepte, pasiv, comportamente duplicitare, decât să adopte o atitudine critică. Acest reflex condiţionat, evident când este vorba despre personalităţile trecutului, funcţionează la fel de prompt şi în cazul contemporanilor noştri care vin din regimul comunist cu identităţi « pătate » de o colaborare prea strânsă cu regimul totalitar.” La fel, Gabriel Dimisianu constată: „Că unele prestigii vor suferi de pe urma revizuirilor, că ierarhiile în vigoare se vor clătina şi chiar prăbuşi, acesta e un risc pe care o literatura
trebuie să şi-l asume în interesul propriei evoluţii. Nu se va putea orienta, în viitor, după acele indicatoare ale unui ceasornic rămas în urma. Eugen Simion, deşi le acceptă în principiu […], este totuşi mereu iritat de revizuiri, şi mai ales de revizuitori, către care priveşte prea des cu suspiciune şi chiar cu ostilitate.”
– Din critica lui Eugen Simion (I), în România literară, nr. 3/28 ianuarie 1998.
8. În opinia lui Grigurcu, „celebrul” număr al Dilemei (265/1998) ar indica „normalizarea” post-decembristă a actului critic, interesat acum nu de susţinerea „miturilor”, ci de o firească „de-mitologizare” a canonului literar: „Mitul s-a văzut ciocănit, examinat cu răceală, evocat analitic şi defel invocat –
adică exact ceea ce trebuia spre a ne asigura de realitatea lui, de trăinicia lui. Subiectivităţii mistice vlăguite i s-a opus o obiectivitate nu de tot raţională, dar apelând la raţiune ca la o instanţă de control. Dacă sacerdoţii, în genere bine tarifaţi, ai poetului naţional, s-au extaziat în faţa acestuia într-un dans ritualic, într-o clovnerie solemnă a adoraţiei îndatinate, denigratorii au adoptat aerul natural al unor cercetări, al unor reprezentanţi ai bunului-simt care au ţinut să constate cu simţurile şi cu cugetul lor. Termenii se cuvin inversaţi. Scandalul este de partea celor ce se tem, în chip fariseic, de scandal, iar cuminţenia dincoace.” Confuzia valorilor şi intruziunea criteriului politic sunt, şi de astă dată, evidente: „Din păcate, şcoala Eugen Barbu produce briganzi de presa în serie şi, potrivit opiniei noastre, păcatul major al regimului Iliescu este cel de-a fi dat drumul, din interes meschin, foştilor mari adulatori ai dictatorului, de-a le fi permis a înjgheba pepiniere ale agresivităţii neocomuniste, cu un efect de intoxicare a opiniei publice la proporţii dezastruoase. Nerăbdători a obţine o calificare cât mai rapidă, apoliticii, ca şi alte soiuri de oportunişti, au urmat cu râvnă cursurile serale ale sus-numitei şcoli.” – Despre negaţie, în România literară, nr. 27/ 8 iulie, 1998. Mai mult, „pactul intern” al revizioniştilor presupune şi validarea unei
coaliţii de grup: într-un articol despre Al.George, Un enfant terrible (I) (în România literară, nr. 37 / 16 septembrie 1998), Grigurcu notează solidar: „Dar ceea ce contează cu precădere la Alexandru George este spiritul său critic acut, intratabil, fireşte discutabil în amănuntele demersului său, însă legitim şi foarte semnificativ în esenţă. Dacă-i transcriem o întrebare (« şi ce rămâne atunci din Himalaia de hârtie a criticii literare, care a servit trecutul, în primul rând prin Scriitori români de azi de Eugen Simion, colecţie de recenzii şi cronici fără perspectivă şi distantă critică, dar în care mulţi tind să vadă o autentică istorie a literaturii epocii? Şi el nu e singurul, care în spirit nomenclaturist a stabilit o ierarhie, a încercat o ordine, de fapt mai mult o clasificare, supunându-se spiritului vremii… »), ne dăm seama clar, prin expresivitatea antitezei, despre ce e vorba. La ora actuală, autorul Marelui Alpha este unul din cavalerii revizuirilor, proces fundamental al « normalizării » conştiinţei noastre literare, veritabilă piatră de încercare a lucidităţii şi onestităţii unui exeget, în slujba cărora se pune nu prin genuflexiuni exclusiv teoretice ori fandări decorative, ci printr-o prestaţie efectivă, de remarcabil efect. Un membru al unui ordin extrem de restrâns şi, din această pricină, obiect, în egală măsură, de iritată contestare şi de caldă preţuire…”
9. Impulsul post-decembrist al revizuirii, care traduce în subsidiar nevoia acută a contemporaneităţii de „despărţire” faţă tot ceea ce mai activează, în imaginarul colectiv, ca reminiscenţe rezistente ale „mitologiei totalitariste”, validează unilateral re-lectura, ancorată însă într-o permanentă şi întreţinută confuzie a criteriilor: „demolarea statuilor” echivalează cu un act legitimant-restaurator, deşi negarea absolutistă a scriitorilor reprezentativi convertiţi în iconuri naţionale are ca efect deformator omonima negare a valorii estetice a scriiturii acestora. Afirmaţia lui Nicolae Manolescu pare a întreţine aceeaşi confuzie: „Nevoia de a avea un Eminescu al vremii noastre este evidentă. Ea se traduce deocamdată în mici explozii de orgoliu, care însă nu trebuie interpretate ca o contestare. Fanii de astăzi ai poetului confundă realitatea cu mitul şi se fac avocaţii acestuia din urmă. Acţiunea lor e departe de a fi dovada iubirii faţă de poet. Ea blochează lucrarea spiritului critic şi descurajează ideile noi prin perpetuarea tenace a unor clişee, care îl golesc pe Eminescu de conţinut şi-l prefac în obiect de idolatrie religioasă. Rostul mitului e uşor de acceptat. Românii au avut şi au nevoie de compensaţia morală pe care miticul Eminescu le-o oferă. Riscul de a-l absolutiza
este însă mult mai mare şi constă în a substitui poetului viu şi adevărat moaştele sale, ceea ce înseamnă a nu ne mai întâlni cu Eminescu în toate ceasurile vieţii noastre spirituale, ci doar la aniversări, într-un cadru festiv şi organizat. Judece cine are minte dacă Luna Eminescu este preferabilă adevăratei
actualităţi pe care nu ne-o poate da decât redescoperirea, acum şi în vecii vecilor, a marelui poet!” – Luna Eminescu, în România literară, nr. 3/27 ianuarie 1999.
10. Supralicitând „obsesia anti-totalitară” colectivă convertită într-un unic filtru de judecată valorică, un Ion Constantinescu afirmă: „Pentru cine nu ignoră dialectica receptării şi dinamica hermeneuticii operei literare, iniţiativa revistei Dilema de a pune în discuţie cazul Eminescu nu a fost o surpriză, nici măcar în acele texte juvenil-rebele sau (cum au fost deja, cam în grabă, « catalogate ») de-a dreptul « demolatoare ». Această atitudine  este, mai curând, una normală, ea intră în definiţia culturii, e unul dintre semnele maturităţii ei. Reacţiile, predominant negative, au venit din mai toate părţile, din mai toate unghiurile câmpului literar, pe mai toate « vocile », de la cea sentimental – ori agresiv-patriotardă (Gr. Vieru, Leonida Lari, Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Dinu Săraru s.m.a.), cu inflexiuni ceauşistopedeseriste, pesemiste şi de extremă dreaptă, la aceea jurnalieră pripită (Paul Everac şi nu doar el), în sfârşit, pe vocea care nu-şi ascundea ifosele ştiinţifice şi aerul că dă sfaturi de echilibru interpretativ (G.Munteanu, D. Micu ş.m.a.).” – „Cazul” Eminescu, în România literară, nr. 20/19 mai 1999. Ţinta declarată a „atacului” său critic este Cristian Livescu, care, în articolul Începuturile unui scandal literar: „cazul Eminescu”, din Convorbiri literare (mai 1998), notează faptul că, „În loc să fie îndemnaţi la
studiu temeinic, riguros, tinerii filologi sunt ademeniţi în tot felul de comandouri literare pentru a se compromite.” (p. 21)
11. Sintagma este folosită de Gh.Grigurcu pentru a desemna, în viziunea sa, „recuperarea” neo-comunistă a foştilor disidenţi, în perioada post-decembristă: „Augustin Buzura face parte din falanga ex-disidenţilor (Mihai Botez, Andrei Pleşu, Virgil Tãnase etc.) pe care regimul conservator, instaurat pe urmele răsturnării din decembrie, i-a folosit cu schepsis, cam în felul în care oficialitatea comunistă s-a slujit de propagandiştii săi „rafinaţi”, în epoca dejistă G. Călinescu, M. Ralea, Petru Dumitriu, iar în epoca ceauşistă Alexandru Ivasiuc, Virgil Cândea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Dan Hăulică (ultimul recent laureat al premiului României Mari, aşa, ca să nu se uite un anumit gen de merite!). Istoria se repetă. Era şi este nevoie de « specialişti », de « feţe subţiri », de « pene fine » care să dea lustru imposturii, s-o facă, pe cât cu putinţă, mai atractivă – şi de unde să fie procuraţi atari disponibili dacă nu din zona « luminoasă » pe care au reprezentat-o până la un punct, cu ale cărei însemne trec fraudulos în umbra pe care speră a o orna cu ele? « Îngerii căzuţi » ai culturii mai sunt la preţ! Pe urmele autorităţii comuniste, cea postcomunistă ar putea folosi o faimoasă propoziţie reluată de Caragiale, în variantă răsturnată: urăsc trădarea, dar îi iubesc pe trădători. Îi iubesc şi-i răsplătesc în consecinţă!” – „Măsura iubirii”, în Familia, nr. 1/ianuarie 2011, p. 19.
12. Cele două sintagme reproduse aparţin lui Gh.Grigurcu, în opinia căruia, în „lumea pe dos” postdecembristă „mecanismul oportunist a rămas acelaşi. S-au schimbat doar personajele, şi nici acelea în toate cazurile! Spre deosebire de predecesorii lor care jurau pe politica partidului unic, noii oportunişti se  caracterizează printr-un astuţios apolitism care nu e decât o  mască a unor angajări politice evidente. Unul din ei, notoriu iliescian, ajuns în capul Academiei, face grimase la adresa democraţilor acuzându-i exclusiv pe aceştia că fac politică. […]. Deveniţi miniştri, parlamentari, mari ştabi plini de morgă,
nomenclaturiştii culturali în curs practică un joc bizar. Prefăcându-se legatari ai opoziţiei la comunism, atribuie fără sfială celor ce cutează a-i contraria etichetele infamante ale apartenenţei la totalitarism. E modul lor specific de-a
contraargumenta.” – „Sechelele epocii comuniste, aidoma unor viruşi perfizi”, în Viaţa românească, nr. 3-4 / martie-aprilie 2007, p. 123.