The Practice of „Book Opening” and the Challenge of Understanding Reflexes of Autochtonous Ethnology
The target of the present article is twofold. On the one side, it challenges Romanian ethnology to rethink one of its most used conceptual tools: the opposition popular/ official religion. Its hierarchical/discriminative content, its theological origin, and its narrow perspective over both the object and the method of Ethnology are only some of the problems caused by its usage. As an alternative, I argue here for the adequacy of Leonard Primiano’s concept of vernacular religion, which dissolves the opposition and opens a much wider, non-polemic perspective over the religious phenomenon. On the other side, from the angle of vernacular religion, it offers an ethnological analysis (with special emphasis on the sociological and psychological implications) of one of the most neglected and most complicated Romanian religious practices which galvanizes the local religious field.
Keywords: popular vs. official religion, Leonard Norman Primiano, divination, religious field, sacred book, Romanian context
1. „the manipulation of objects, believed to have mystical power to reveal secrets” (Mair 2011: 213).
2. Triada noastră este o replică contextuală a structurii tripartite în care Mauss discută problematica magică, respectiv „magicianul”, „actul magic”, „reprezentarea” (Mauss 1972).
3. Practica este performată de preoţi, de călugări şi de mireni deopotrivă, iar lucrarea lui Al. Ofrim şi studiul din 1932 al lui T. Herseni, Individ şi societate în satul Fundul Moldovei. Câteva aspecte sunt clare în această privinţă.
4. Vezi Ofrim, 2001, Olteanu 2008, Corlăţan 2000, Krajnik 2011, Herseni 1932, Constantin Bărbulescu, Mihai Croitor, Ciprian Pavel Moldovan, Alexandru Onojescu, Alina Ioana Şuta 2010.
5. De altfel, lucrarea lui Alexandru Ofrim abundă în exemple de preoţi şi zodieri care invocă natura divină a darului lor. „Întrebat de preotul din localitate «De unde ai daru ăsta de a citi?», Dărămuş crede că puterea lui are o provenienţă transcendentă: «Daru ăsta l-am sâmţât, că am citit la om şî l-am trezât. Tatăl ceresc m-o învăţat să citesc». El recunoştea că: «Preotu trabă să citească, da şi nie ni-o dat Dumnezeu daru ăla, de dacă citesc din cărţile sfinte, ori se scoală ori moare omu»” (Ofrim, 256).
6. Asupra acestor chestiuni voi reveni în partea finală a studiului.
7. Aşa cum limpede se observă, „deschisul cărţii” se poate petrece uneori în forme amalgamate. De pildă, actul deschisului cărţii de cult cu scopul de a citi rugăciuni sau în contextul maslului este – în principiu – canonic. Însă preotul bibliomant (în complicitate cu credinciosul) operează o depărtare sensibilă de la „ortodoxia” exerciţiului ritual: considerând cromatica paginii şi alte date adiacente, ei ignoră sau trec în plan secund conţinutul referenţial al textului sacru şi actualizează în acel context competenţe şi atitudini paracanonice. Aşadar, în mijlocul ritualului „ortodox” găsim actualizate reflexele şi comportamentele vernaculare. Asupra acestei situaţii voi reveni în ultima parte a studiului.
8. Constantin Bărbulescu, Mihai Croitor, Ciprian Pavel Moldovan, Alexandru Onojescu, Alina Ioana Şuta 2010, I: 304.25
9. După sistematizarea lui Max Weber din Sociologia religiei (1998), preotul bibliomant ar cumula atât harisma profetului, cât şi capacităţile vrăjitorului. Vezi capitolele „Vrăjitori-Preoţi” (37-41) şi „Profetul” (55-69).
10. Sau într-o capelă specială de la domiciliul oficiantului, dar o încăpere care reproduce cât mai fidel modelul bisericii.
11. Chiar dacă pentru credincios preotul reprezintă instituţia, acesta dintâi ştie că prin deschiderea cărţii realizează un contact cu sacrul într-un regim preferenţial şi oarecum neagreat de mai marii ierarhiei instituţiei, iar cel de-al doilea ştie că acest tip de exerciţiu ritual este formal interzis.
12. De altfel, nimic contradictoriu sau schizofrenic în acest comportament. Specificul acestui tip de raportare la sacru este perfect surprins de Marin Marian-Bălaşa: „Oamenii adoră pe Dumnezeu sau pe sfinţi, pe un zeu sau altul, în nădejdea obţinerii, la schimb, de beneficii directe. Iată de ce unul din principiile fundamentale, structurale, ale religiei populare este acumularea – până la amalgamare – de idei şi de practici (religioase, magice
şi mentalitar-superstiţioase) favorabile. Această favorabilitate faţă de fiinţa şi necesităţile individuale şi de grup face posibilă coexistenţa formelor şi ideilor variate, estompează conflictul sau incompatibilitatea, generalizează pragmatismul/practicalitatea” (Marian- Bălaşa:).
13. În cazul muribunzilor care sufereau mult, consemnează folcloristul ieşean Ion H. Ciubotaru, preotul era/este chemat să oficieze „deschiderea cărţii”. Astfel „dacă molitfa Sfântului Vasile se deschide pe roşu, mai trăieşte, dacă se deschide pe negru, moare. S-arată şi în cât timp” (Ciubotaru 1999: 38). A se vedea şi capitolele VII, „Citirea cărţii” (236-282), şi VIII, „Cartea şi prezicerea viitorului” (282-321) din lucrarea lui Alexandru Ofrim.
14. Vezi discuţia lui Alexandru Ofrim, p. 293.
15. Precizez că sensul vocabulei „mistic” este în acest studiu acela cu care lucrează etnologia, Lévi-Bruhl, şi nu înţelesul sofisticatelor teologii patristice sau neopatristice din teologia creştină.
16. Vezi Ofrim 2002, Corlăţan 2000, Krajnik 2011, Olteanu 2008, Herseni 1939, Constantin Bărbulescu, Mihai Croitor, Ciprian Pavel Moldovan, Alexandru Onojescu, Alina Ioana Şuta 2010.
17. „…demonstrează clientului că situaţia sa nu este un accident inexplicabil, conferindu-i o semnificaţie prin integrarea ei în sistemul general acceptat al cauzalităţii în men talitatea tradiţională” (Ofrim, 312).
18. De fapt, unul dintre meritele lucrării sale este acela că îndepărtează clişeul potrivit căruia cultura tradiţională ar fi străină de carte. Dimpotrivă, cercetătorul bucureştean arată că, în ciuda analfabetismului, adică a lipsei de acces la conţinutul referenţial al cărţii, în imaginarul autohton cartea a fost o prezenţă extrem de importantă şi de vie. Prestigiul ei se datora rolului central pe care îl avea în Biserică şi în ritualurile patronate de ea. Însă, pornind de la acest capital de prestigiu, cartea ca obiect şi-a început cândva o viaţă dublă, ajungând să fie preluată şi folosită cu succes şi de specialiştii sacrului din afara spaţiului clerical, devenind nelipsită din toate riturile biografice şi, în general, din exerciţiul magic al evenimentialului cotidian. Eficientă şi în Biserică, şi în afara ei, cartea a ajuns să fie un „bun religios” al omului tradiţional, o sursă de eficienţă sacră la îndemână, iar pe seama ei specialiştii sacrului au constituit un fel de „piaţă neagră a bunurilor religioase”, provocând şi contestând autoritatea instituţională a elitelor Bisericii, care se considerau (şi se consideră) singurii administratori legitimi şi competenţi ai domeniului sacru.
19. Vezi capitolul „Cartea şi prezicerea viitorului” din Ofrim (282-333).
20. A se consulta Gabriel Hanganu, „Eastern Christians and Religious Objects: Personal and Material Biographies Entangled”, în Eastern Christians in Anthropological Perspective, Chris Hann and Hermann Goltz eds., London, California University Press, 2010, pp. 33-56.
21. Referitor la raportul dintre biografia umană şi biografia obiectelor, vezi Chris Gosden and Yvonne Marshall, „The Cultural Biography of Objects”, in World Archeology, Tylor&Francis Ltd., 1999, pp. 169-178.
