Mircea Păduraru, Practica „deschiderii cărții“… (I). Caracterul problematic al opoziţiei religie oficială / religie populară

1. La această ipostază a „deschiderii cărţii” mă voi referi în studiul de faţă. Altfel, cartea ca obiect sacru este folosită şi de instanţe laice şi în contextul altor scenarii rituale, după cum a arătat cu acribie benedictină Alexandru Ofrim.
2. Vezi Ţiţei 1998, Corlăţan 2000, Daraban 2004, Ordean 2006, Olteanu 2008, Krajnik 2011, Ionescu 2013 ş.a.m.d.
3. Studiul lui Don Yoder din 1974, Toward a Definition of Folk Religion, care se vrea a fi şi o mică „monografie” a conceptului de folk religion, ne aminteşte că „«religiose Volkskunde» was in fact coined by the Lutheran minister Paul Drews in 1901 to prepare young seminary graduates for the radically different ideas of their rural congregants” (Yoder 1974: 2-3).
4. Don Yoder (1974), Vrijhof şi Waardenbourg (1979), Ellen Badone (1990), L.N. Primiano (1995), M. Bowman (2004) sau, mai recent, J.A. Kapalo (2013) sunt numai câteva repere dintr-o bibliografie deja foarte consistentă.
5. Vezi argumentaţia construită de Bouritius în studiul publicat în volumul coordonat de Pieter H. Vrijhof şi Jaques Waardenburg, Official and Popular Religion. Analysis of a theme for Religious Studies, 1979, Mounton Publishers, pp. 117-166.
6. Când am întrebat un călugăr de la Putna de ce ţăranii nu erau împiedicaţi să se închine la mormântul domnitorului încă necanonizat, am primit un răspuns tipic pentru creştinismul răsăritean, care transformă insesizabil gestul maximei abateri de la canon în împlinirea supremă a tuturor poruncilor: „Ţăranul a intuit sfinţenia lui Ştefan cel Mare mai repede decât Sfântul Sinod, care nu a făcut decât să confirme intuiţia sa. Uneori preoţii mai trebuie să se lase călăuziţi de ţărănime”.
7. Sistemele teologice creştine diferă, manualele de dogmatică diferă, şcolile de teologie diferă – în interiorul aceleiaşi confesiuni şi în acelaşi timp. E de ajuns să privim dinamica din teologiile contemporane reflectată exact în conceptul de „contextual theology” (reacţie polemică la conceptul de Teologie, cu majusculă), care enunţă, simplu şi fără a se situa pe terenul ereziei, că întreaga teologie occidentală este o teologie circumstanţială, contextuală şi că este firesc ca aceasta să fie concurată (sau, în orice caz, completată) de teologiile sud-americane, africane sau asiatice. Nu insistăm. Vezi Sigurd Bergman, God in Context. A
Survey of Contextual Theology, Ashgate Publishing Company, Burlington, 2003. Deci, dacă această puritate nu există nici măcar în domeniul ideal, al reflecţiei riguroase, cu atât mai puţin există în planul religiei trăite, adică în planul religiei adevărate.
8. Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pp. 173-202.
9. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere de Paul G. Dinopol, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, Editura Univers, 1978, pp. 160-163.
10. Vernacular religion is by definition religion as it is lived: as human beings encounter, understand, interpret and practice it. Since religion inherently involves interpretation, it is impossible for the religion of an individual not to be vernacular. Vernacular religions theory involves an interdisciplinary approach to the study of religious lives of individuals with special attention to the process of religious belief, the verbal, the behavioural, and material expressions of religious belief, and the ultimate object of religious belief ” (Primiano 1995, 44).
11. „What scholars have refered to as «official» religion does not, in fact, exist. The use of the term «official religion» as a pedagogical toll has helped explain scholarly perspectives to the uninitiated, but remains an inadequate explanation for the nature of «religion». While it may be possible to refer to various components within a religious body as emically «official», meaning authoritative when used by empowered members within that religious tradition, such a designation when used by scholars is limited by the assumption that religion is synonymous with institutional or hierarchical authority” (Primiano 1995, 45).
12. „In fact, there are bodies and agencies of normative, prescriptive religion, but there is no objective existence of practice which expresses «official religion». No one, no special religious elite or member of an institutional hierarchy, neither the pope in Rome nor Dalai Lama of Tibet nor the Patriarch in Istanbul nor the Chief Rabbi of Jerusalem, lives an «officially» religious life in a pure unadulterated form. The members of such on hierarchy themselves are believing and practicing vernacularly, even while representing the most institutionally normative aspects of their religious tradition. There is always some passive accommodation, some intriguing survival, some active creation, some dissenting impulse, some reflection on lived experience that influences these individuals direct their religious lives” (Primiano 1995, 46).
13. De altfel, o altă idee surprinzătoare formulată de Primiano priveşte latura vernaculară de la temelia gesturilor şi ritualurilor instituţionalizate, considerate a fi prin excelenţă „locul oficial” inatacabil. Aşa cum am văzut, pentru cercetătorul american şi aceste fortăreţe sunt „asediabile” şi asimilabile ariei conceptului de „vernacular religion”. Vezi Primiano 1995, p. 45.
14. În ciuda unor dezlegări, aceste acte rămân esenţialmente para-canonice, întrând în conflict ireconciliabil cu dogma.