The Southern Transylvania in the 13th century, a Border between Catholic Space and Non-Catholic Space
The territorial expansion of the orders and of the colonization with western guests / of the Saxon and Szekler colonizers and the architectural configurations they adopted and disseminated is very clearly delimited in the 13th century religious landscape of southern Transylvania and in the topography of the Catholic Romanesque churches in the area. These Catholic churches built in a Romanesque style, the cemeteries that surround them, the discovery of some liturgical vessels that are specific to a Catholic population that used such goods are all part of a clear borderline between the Catholic and the non-Catholic areas. They are placed on the southern line of the royal land / fundus regius / of the Seven Seats, delimited to a significant extent by the natural frontier of the Olt River (see the map 1 and 2). The contrast is even more evident if we consider the fact that at the end of the 12th and the beginning of the 13th centuries that fundus regius / Saxon territory became a stable and efficient military and religious frontier, having its center at Sibiu (see the map 1), as well as Bârsa Land from the second half of the 13th century, with its center at Brașov (see the map 2). From the point of view of the ecclesiastic landscape, the densest network of Catholic parish churches dating around 1200 can be found in southern Transylvania, surrounding Sibiu, a colonized area with western guests, where the largest Romanesque basilicas are to be found (Sibiu, Cisnădie, Cristian). Starting from the fourth decade of the 13th century, the monastic activities, as well as the activities of the building sites in the urban centers contributed to the spread and generalization of the stone architecture in the rural areas. Furthermore, this density grow of the network is to be remarked especially around future cities (Brașov, Mediaș, Sebeș). If during the second half of the 12th century and the first half of the 13th century the network of Catholic parish churches is not yet well developed, starting from the second half of the 13th century, especially following the Mongol invasion, this network is enriched and a generalization of the stone architecture in the rural areas is first remarked in the villages nearby the county centers (see the map 2). The dense network of Catholic Romanesque churches in southern Transylvania in the 13th century, as well as the establishment of the two Cistercian monasteries, the two Premonstratensian ones and the distribution of the Dominican monasteries, followed by the Franciscan ones starting from the fifth decade of the 13th century prove once more that southern Transylvania was religiously a well-defined area, part of the eastern limes of Christianitas, one of the most powerful border segments of western Christianity.
Keywords: religious landscape, churchyard cemeteries, medieval churches, Transylvania, the 12th and 13th centuries
1. Cercetare finanțată prin proiectul CNCS PN-II-IDPCE-2011-3-0744: South Transylvanian Medieval Monuments: Past, Present, Future. Between Archaeology, History and 3D Modelling,”finanţat prin Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2007–2013, Programul Idei, Subprogramul Cercetare Exploratorie înregistrat la UEFISCDI cu numărul 193/5.10.2011.
2. Din punct de vedere geografic partea de sud-est a regatului Ungar în secolul al XIII-lea se întindea din nordul Bosniei până la Carpaţii de Curbură și care acoperea în linie dreaptă un front de cca 1000 km. În ceea ce privește politica și direcţiile de expansiune din secolul al XIII-lea ale regatului Ungar în spaţiul carpato-balcanic amintim aici doar: Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul mongol (București: Enciclopedică, 1993); Șerban Turcuș, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea (București: Enciclopedică, 2001); Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale (895–1526) (Cluj-Napoca: Mega, 2006), apariţia în limba engleză Pál Engel, The Realm of St. Stephen. A History of Medieval Hungary, 895–1526 (London-New-York, 2001); Viorel Achim, Politica sudestică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni (București: Enciclopedică, 2008).
3. Pe baza studiilor de toponimie, a atestărilor documentare și a descoperirilor arheologice au fost identificate 5 etape ale avansării hotarelor regatului arpadian dinspre vestul spre estul și sud-estul Transilvaniei, ce s-au desfășurat cronologic între anii 900–1200. În etapa a patra, respectiv în timpul regelui Geza II (1141–1162), graniţele regatului Ungar au atins linia Oltului și sud-estul Transilvaniei, iar în ultima etapă, datată în jurul anului 1200, graniţele au înaintat până la linia Carpaţilor Răsăriteni și Meridionali, conform K[urt] Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV–XIII (București: editura R. P. R., 1958), 109–131; Adrian Ioniţă et alii, Feldioara – Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei. Archäologische Beiträge zur Geschichte des Burzenlandes (București: Academia Română, 2004), 56–59; Ioan Marian Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (secolele X–XIV) (București: Militară, 2006), 101–178.
4. În literatura de specialitate se întâlnește frecvent și denumirea de Podișul Transilvaniei.
5. Enciclopedia geografică a României, coord. șt. Grigore Posea (București: Știinţifică și Enciclopedică, 1982), 30–42.
6. Ibid.
7. Este vorba de reconstituirea structurilor iniţiale în mod regresiv, prin cercetări istorice și arheologice, prin analiza toponimiei și a onomasticii, studii de etnosociologie, antropologie, lingvistică etc. (Radu Popa, Ţara Maramureşului în secolul al XIV-lea (București: Academia R. S. R., 1970); Radu Popa, „Premisele cristalizării vieţii statale românești,” în Constituirea statelor feudale româneşti, coord. Nicolae Stoicescu (București: Academia R. S. R., 1980), 26– 27; Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului (București: Știinţifică și Enciclopedică, 1988).
8. Ne referim aici la celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi, din 2 iunie 1247 [întregul text latin împreună cu traducerea în limba română se află și în: Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I (1222–1456) (București: Academia R. S. R., 1977), 21–28, nr. 10] (de acum DRH. D), care reprezintă un contract între regele Ungariei, Bela al IV-lea, și cavalerii ioaniţi, prin care cei din urmă primeau în anumite condiţii, pe lângă alte posesiuni, „întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum;” în privinţa cnezatului voievodului Litovoi numit și terra Litua, cavalerii ioaniţi aveau permisiunea de a lua jumătate din toate veniturile și foloasele ce se strâng pe seama regelui „de la românii ce locuiesc în ţara Litua, în afară de ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa;” stăpânirea voievodului Litovoi se întindea, așadar, pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi, respectiv în nordul Olteniei și în Ţara Haţegului, care se afla în interiorul arcului carpatic (Popa,Ţara Haţegului, 249–256). Pe lângă acestea ospitalierii mai primeau „toată Cumania, de la râul Olt și munţii Transilvaniei, sub aceleași îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, așa cum au stăpânit-o și până acum – și întru totul sub toate acele îndatoriri, rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”; de asemenea și Cumania se întindea în dreptul Carpaţilor de Curbură pe ambele versante cuprinzând în autoritatea ei și Ţara Bârsei [Sergiu Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali la Dunărea de Jos de la invazia mongolă (1241–1243) până la consolidarea domniei a toată Ţara Românească. Războiul victorios purtat la 1330 împotriva cotropirii ungare,” în Constituirea statelor feudale româneşti, 42–44; Ioan-Aurel Pop, „Noi comentarii asupra diplomei cavalerilor ioaniţi (1247) și a contextului emiterii sale,” în Românii în Europa medievală (între Orientul Bizantin şi Occidentul Latin). Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, vol. îngr. de Dumitru Ţeicu, Ionel Cândea (Brăila: Istros, 2008), 225–242].
9. Identificarea în teren a cnezatelor și a întinderii Cumaniei amintite în celebra Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi, din 2 iunie 1247, a declanșat o lungă dispută istoriografică, bibliografia pe această temă fiind imensă, amintim aici cele mai importante lucrări: Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali,” 41–95; Maria Holban, Din cronica relaţiilor române-ungare în secolele XIII–XIV (București: Academia R. S. R., 1981), 9–89; Popa, Ţara Haţegului, 265–285; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, passim; Achim, Politica sud-estică, 49–154;Victor Spinei, „Episcopia Cumanilor. Coordonate evolutive,” Arheologia Moldovei 30 (2007): 137–180; Pop, „Noi comentarii asupra diplomei cavalerilor ioaniţi (1247);” Ioan-Aurel Pop, Sorin Șipoș, Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi (Cluj-Napoca: Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, 2009).
10. Popa, „Premisele cristalizării,” 26–27; vezi și Gheorghe Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ed. îngr., studiu introductiv și note de V. Râpeanu (București: Eminescu, 1980), 85–152; Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridionali;” Nicolae Stoicescu, „«Descălecat» sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric,” în Constituirea statelor feudale româneşti, 97–164.
11. Enumerăm aici cele mai folosite colecţiile de documente edite de către istoriografia română: Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzachi, vol. I: 1199–1345, culese și însoţite de note și variante de Nic. Densușeanu (București, 1887); Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Erster Band: 1191–1342, Franz Zimmermann, Carl Werner (Hermannstadt, 1892); Izvoarele istoriei Românilor, vol. I–XV, trad. de G. PopaLisseanu (București, Iași, 1934–1939); Documente privind istoria României. C. Transilvania, veacul XI, XII şi XIII, vol. I: 1075–1250 (București: Academia R. P. R., 1951); Documente privind istoria României. C. Transilvania, veacul XIII, vol. II: 1251–1300 (București: Academia R. S. R., 1952); DRH. D, vol. I; Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, III: Scriptores Byzantini saec. XI–XIV, ed. Alexandru Elian et Nicolae Șerban Tanașoca (București: Academia R. S. R., 1975); Fontes Historiae DacoRomanae. Izvoarele istoriei României, IV: Scriptores et acta Imperii Byzantini saec. IV–XV, ed. Haralambie Mihăescu et. alii (București: Academia R. S. R., 1982); Codex Diplomaticus Transsylvaniae. Diplomata, epistolae et alia instrumenta litteraria res Transsylvanas illustrantia I. 1023–1300, ed. Zsigmond Jakó (Budapest: Akadémiai, 1997).
12. În acest sens enumerăm aici câteva dintre cele mai importante studii Aurel Decei, Relaţii româno-orientale. Culegere de studii (București: Știinţifică și Enciclopedică, 1978), 15–117, 193–208; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor istoria unei idei, ediţia a II-a revăzută și adăugită (București: Enciclopedică, 1993), 17–51; Francisc Pall, Diplomatica latină din Transilvania medievală, ediţie îngrijită și studiu introductiv de Ionuţ Costea (Cluj-Napoca: Argonaut, 2005), passim; Victor Spinei, „Cronicari italieni despre repercusiunile marii invazii mongole din 1241–1242 asupra românilor,” SMIM 19 (2001): 169–206.
13. În acest studiu nu dorim să reluăm problematica atât de controversată a originilor și constituirii statelor feudale române care a generat o imensă bibliografie; printre ultimele studii cu bibliografia aferentă v. Șerban Papacostea, „«Prima unire românească»: voievodatul de Argeș și Ţara Severin,” în SMIM 27 (2010): 9–24.
14. Cea mai bună sinteză pe secolele în discuţie și cu interpretări obiective și realiste aparţine lui Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI–XIII (București: Academia Română, 2005), passim.
15. Popa, Ţara Haţegului; Thomas Nägler, „Amlașul și Făgărașul. De la feude ale Ţării Românești la teritorii administrate de sași,” Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu 1 (1994): 43–55; Dumitru Ţeicu, Banatul montan în evul mediu (Timișoara: Banatica, 1998); Antal Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII–XVI) (București: Enciclopedică, 1999); Elek Benkő, „Mittelalterliche archäologische Funde im Szeklerland,” în Die Szekler in Siebenbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe, unter Mitarbeit von Paul Niedermaier und Gabriella Olasz, hrsg. von Harald Roht (Köln, Weimar, Wien: Böhlau, 2009), 13–43; Adrian Ioniţă, „Grupuri de colonizări reflectate arheologic în Transilvania secolului al XII-lea,” în Între stepă şi imperiu. Studii în onoarea lui Radu Harhoiu, vol. îngr. de Andrei Măgureanu, Erwin Gáll (București: Renaissance, 2010), 391–402; Maria Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani” în sudul Transilvaniei. Istorie, arheologie şi arhitectură (secolele XII– XIII) (București: Academia Română, 2011), 66–135.
16. Victor Spinei, unul din cei mai buni specialiști ai istoriei evului mediu, a caracterizat spaţiul de la est de Carpaţii Orientali, Moldova, într-un mod foarte sugestiv: „Teritoriul Moldovei nu a fost conceput ca o entitate geografică unde s-au desfăşurat fenomene izolate şi independente, ci dimpotrivă, ca o regiune cu contacte neîntrerupte cu lumea exterioară, zonă de întrepătrunderi etnico-culturale, aflată într-o legătură inseparabilă cu celelalte ţinuturi româneşti şi cu multiple relaţii cu arii întinse în Europa Răsăriteană, Sudică şi Centrală, împrejurări ce i-au determinat nu o evoluţie lentă şi rectilinie, ci una al cărei ritm a fost uneori accelerat sau temporizat din cauze diferite” [Victor Spinei, Moldova în secolele XI–XIV (Chișinău: Universitas, 1992), 16].
17. Cităm aici cea mai recentă apariţie Generalprobe Burzenland. Neue Forschungen zur Geschichte des Deutschen Ordens in Siebenbürgen und im Banat (Siebenbürgischen Archiv, 42), Hg. von Konrad Gündisch (Köln, Weimar, Wien: Böhlau, 2013).
18. Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I (București: Academia R. P. R., 1959); Virgil Vătășianu, Studii de artă veche românească şi universală (București: Meridiane, 1987); Răzvan Teodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (București: Academia R. S. R., 1974), 130–348.
19. Cercetarea frontierelor militare sau politice ale Transilvaniei – respectiv ale frontierelor de sud-est ale regatului Ungar, stabilite în evul mediu pe obstacole naturale (Munţii Carpaţi), vezi Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu, (București: Albatros, 1998), 32 – s-a desfășurat doar la nivel teoretic, vezi Ioan Marian Ţiplic, „Hotar, graniţă și / sau frontieră în evul mediu timpuriu,” Acta Terrae Septemcastrensis 2 (2003): 155– 165, și mai puţin din perspectiva reconstrucţiei peisajului prin metode moderne, precum cercetări de suprafaţă noninvazive, analiză spaţială, cartografiere digitală etc.
20. Turcuș, Sfântul Scaun, 132–145, 251–276, 284–310.
21. Ibid.; Achim, Politica sud-estică, 19–25.
22. Arheologia peisajului în România este de dată foarte recentă, iar realizările din domeniu sunt axate preponderent cu aplicaţie pe siturile antice. Pentru evul mediu, această direcţie de cercetare abia se înfiripă (vezi lucrarea de sinteză, din care reiese și stadiul cercetărilor, a lui Paul Niedermaier, Habitatul medieval în Transilvania (București: Academia Română, 2012), cele câteva proiecte interdisciplinare iniţiate sunt monografice și în desfășurare, vezi Dorel Micle, „Cenadul în contextul geografiei istorice. O analiză a evoluţiei condiţiilor de habitat,” în Filosofia Sfântului Gerard de Cenad în contextul cultural şi biografic, coord. Claudiu Mesaroș (Szeged: Jate Press 2013), 158–173.
23. Turcuș, Sfântul Scaun, 132–145.
24. Harald Zimmermann, Der Deutsche Orden im Burzenland. Eine diplomagtische Untersuchung (Studia Transylvanica, Bd. 26) (Köln, Weimar, Wien: Böhlau, 2000); Generalprobe Burzenland.
25. Pop, Șipoș, Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi, cu bibliografia.
26. EO I, 180, nr. 176.
27. Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârţa, vol. I–II (Cluj-Napoca: Centrul de Studii transilvane, 2000).
28. Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, coord. A. A. Rusu (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000), 80; vezi și alte teorii la Dana Jenei, „Construcţii succesive pe locul liceului «Johannes Honterus» din Brașov. Capela Sf. Ecaterina,” în In honorem Gernot Nussbächer, vol. îngr. de Daniel Nazare, Ruxandra Nazare și Bogdan Fl. Popovici (Brașov: editura Foton, 2004), 401–403.
29. Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania (Cluj-Napoca: Nereania Napocae, 2002), 50– 83. Mănăstirile dominicane de la Sebeș, Brașov și Cluj au fost fondate după deceniul al doilea al secolului al XIV-lea (Ibid.).
30. Mihaela Sanda Salontai, „Biserici medievale ale ordinelor cerșetoare din Transilvania,” în Artă românească, artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, coord. Marius Porumb, Aurel Chiriac (Oradea: Muzeul Ţării Crișurilor, 2002), 51–68.
31. Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania (București: Kriterion, 1992), apariţia în limba germană Thomas Nägler, Die Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen (Bukarest: Kriterion, 1979); Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” passim.
32. Benkő, Mittelalterliche archäologische, 13–43; Ioniţă, Grupuri de colonizări, 391–402.
33. Radu Popa, „Caransebeş şi districtul său românesc în secolele X–XIV,” SCIVA 40, 4 (1989): 353–370.
34. Radu Popa a demonstrat evoluţia habitatelor românești din Ţara Haţegului și Ţara Maramureșului din punct de vedere administrativ și juridic în cadrul regatului ungar, de la statutul de „pădure” / „loc de vânători regale” (silva / silva regis) la cel de „ţară” (terra) și apoi la cel de comitat, transformat ulterior în district (Popa, Ţara Haţegului, 188– 198; Popa, Ţara Maramureşului, 168–181).
35. Ioan Moga, „«Marginea». Ducatul Amlașului și scaunul Săliștei,” în Ioan Moga, Scrieri istorice 1926–1946 (Cluj: editura Dacia, 1973), 56–88; Nägler, „Amlașul și Făgărașul,” 43–54; Lukács, Ţara Făgăraşului, 149–196.
36. Folosim aici termenul generic de sași pentru coloniștii occidentali așezaţi în Transilvania cu statutul de hospites, chiar dacă în documente îi întâlnim sub diferite denumiri „Flandrenses”, „Theutonici”,„Saxones” și „Latini.”
37. Dorim să subliniem că pe lângă cele patru populaţii atestate documentar în sudul Transilvaniei, studiile de arheologie, de toponimie și de antroponimie au identificat și grupuri de populaţie slavă, maghiară și alte populaţii turcice.
38. Ub. I, 1–2, nr. 1; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 11, nr. 18; EO I, 129, nr. 21.
39. Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani”, 47–50.
40. Anul 1223 reprezintă prima atestare documentară concretă despre existenţa unei biserici în teritoriul de colonizare germană și este vorba despre biserica din Sibiu (Zebeniensis ecclesia), ale cărei ruine romanice au fost descoperite recent în interiorul bisericii gotice din Piaţa Huet (cercetări arheologice realizate de Maria-Emilia Ţiplic și Ioan Marian Ţiplic) și renumita biserică romanică de la Cisnădioara, a cărei concepţie romanică a rămas nemodificată; conform documentului din 1223 „muntele Sfântul Mihail din Transilvania împreună cu biserica și pământul ce ţine de el” (monte sancti Michaelis cum ecclesia et terra sibi pertinente) a fost pe rând în proprietatea bisericii din Sibiu, a clericului valonul magister Gocelinus și apoi în cea a cistercienilor de la Cârţa (Ub. I, 26–28, nr. 38; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 199–200, nr. 145; EO I, 158–159, nr. 125).
41. În 1335 este atestat un grup de preoţi catolici germani / franconi din 6 localităţi din sudul Transilvaniei: Leon de Dubucha, Gotfridus de Aqua calida, Nicolaus de Cormosbach, Conradus de Venetiis, Bernardus de Debran, Hermannus et Gerlacus sacerdotes de Sarcam, care refuză să recunoască autoritatea episcopului de Alba Iulia, ei fiind subordonaţi, conform dreptului diecezan, arhiepiscopatului de Strigoniu (Ub. I, 62–64, nr. 72; DIR. C, veacurile XI, XII și XIII, vol. I, 286–287, nr. 239; EO I, 181, nr. 180). După 1241 comunităţile catolice nu au mai fost menţionate, ele fiind distruse, cel mai probabil, de invazia mongolă în primăvara anului 1241. Datorită acestui document se bănuiește existenţa și a unor biserici romanice care, în stadiul actual al cercetărilor, nu au fost identificate în teren.
42. Conform documentului din 1240, episcopia Transilvaniei revendica cu insistenţă patru biserici din Ţara Bârsei (Feldioara, Sânpetru, Hărman și Prejmer), pe care regele Béla al IV-lea le acordase Ordinului Cistercian cu toate drepturile și veniturile bisericilor amintite (Ub. I, 68–69, nr. 76; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 319–320, nr. 267; EO I, 185, nr. 190). Pe de altă parte, documentul certifică indirect procesul constructiv al bisericilor prin care treceau comunităţile catolice din Ţara Bârsei înainte de invazia mongolă și fenomenul de răspândire al cimitirelor creștine în secolul al XIII în Ţara Bârsei (infra parochias seu territorium dictarum eclesiarum nulla deinceps absque ipsorum consensu ecclesia vel capella de novo construatur nec altaria erigantur nec coemeteria consecrentur). Din punct de vedere arheologic, în stadiul actual al cercetărilor în Ţara Bârsei sunt atestate arheologic doar două cimitire creștine, cel de la Feldioara și Brașov – Biserica neagră ele fiind datate în a doua jumătate a secolului al XII-lea și / sau la începutul secolului al XIII-lea, vezi Ioniţă et alii, Feldioara – Marienburg, 29–58, Daniela Marcu Istrate (coord.), Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului: curtea Bisericii Negre = Unearthing medieval past of Braşov: The Black Church Yard (Cluj-Napoca: Mega, 2015), 175, 222.
43. DIR. C, veacurile XI, XII, și XIII, vol. I, 338, nr. 292; DRH. D, 28–29, nr. 11; EO I, 212, nr. 37; vezi și Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 36, 65.
44. „associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculisa et Bissenis” (Ibid.).
45. În privinţa comunităţilor de paznici ai graniţelor vezi: Hansgerd Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn (Quellen und Studien zur Geschichte des östlichen Europa, 5) (Wiesbaden, 1972); Alexandru Madgearu, „Români și pecenegi în sudul Transilvaniei,” în Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI–XIII), coord. Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Maria Emilia Ţiplic (București: Economică, 2005), 111– 120; Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, 75–178.
46. Adrian Ioniţă, „Mormintele cu gropi antropomorfe din Transilvania și relaţia lor cu primul val de colonizare germană, în Relaţii interetnice în Transilvania (secolele VI–XIII),” în Relaţii interetnice în Transilvania, 217–228; Daniela Marcu Istrate, Angel Istrate, „Morminte cu nișă cefalică descoperite la Alba Iulia (sec. XII–XIII). Contribuţii privind istoria oaspeţilor occidentali în Transilvania,” în Relaţii interetnice în Transilvania, 229–244; Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” 121–135. În privinţa discuţiei atribuirii cimitirului oaspeţilor germani sau secuilor de la Sighișoara-Dealul Viilor vezi Radu Harhoiu, Adrian Ioniţă, „Cercetări arheologice la Sighișoara «Dealul Viilor», punctul «necropolă». Un tezaur monetar din secolul al XII-lea,” în Studii în onoarea profesorului Victor Spinei, 199–223.
47. Ioan Marian Ţiplic, Maria-Emilia Ţiplic, Beatrice Ciută, Iulian Șchiopu, „Cașolţ (Hermány, Kastenholz, Kastnhults), com. Roșia, jud. Sibiu. Punct: Dealul Bisericii,” CCA. Campania 2008 (2009): 91–92.
48. Maria E. Crîngaci Ţiplic, Zeno-Karl Pinter, Ioan-Marian Ţiplic, „Biserica evanghelică din Ruja. Studiu istoric și arheologic,” Arhitectura religioasă 3 (2004): 183–201.
49. Mariana Dumitrache, „Evoluţia cetăţii ţărănești de la Viscri, jud. Brașov, în lumina cercetărilor arheologice și de arhitectură,” Cercetări arheologice 4 (1981): 253–284.
50. Daniela Marcu Istrate, Delia M. Roman, „Archaeological Data Concerning the History of the Evangelical Church in Dealul Frumos, Sibiu County” (sic!), MCA 7 (2011): 153– 172.
51. Radu Heitel, „Das romanische Baudenkmal von Cisnădioara (Michelsberg),” Forschungen zur Volks- und Landeskunde 17, 2 (1974): 49–59.
52. Radu Heitel, Cetatea din Câlnic (București: Meridiane, 1968); Marcel Nicolae Simina, „Cetatea din Câlnic (jud. Alba) (Consideraţii pe marginea cercetării arheologice),” Arheologia Medievală 3 (2000): 95–115.
53. Daniela Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer pe baza săpăturilor arheologice realizate de Radu Heitel,” Ars Transsilvaniae 21 (2011): 147–148.
54. Gheorghe Petrov, „Biserica Adormirea Maicii Domnului din Zlatna, jud. Alba,” Arhitectura religioasă 2 (2002): 123– 135.
55. Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” 98–10.
56. Popa, Ţara Haţegului, 62, 69, 81–82, 225–231; Eugenia Greceanu, „O prezenţă de tradiţie bizantină în arhitectura românească de zid din Ţara Haţegului în veacurile XII–XIII: monumentul de cult din Peșteana, jud. Hunedoara,” Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente istorice şi de artă 17, 1 (1986): 69–78; Adrian Andrei Rusu, „Biserica Sf. Nicolae și curtea nobiliară a Arceștilor de la Densuș (jud. Hunedoara),” Arheologia medievală 7 (2008): 165. În stadiul actual al cercetărilor pentru partea de sud a Transilvaniei, cercetările arheologice au demonstrat doar în cazul Ţării Haţegului prezenţa comunităţilor de români în secolele XI–XIII, iar acest lucru s-a datorat cercetărilor interdisciplinare realizate de Radu Popa în depresiunea amintită; din păcate, datorită cercetările arheologice deficitare nu se pot lansa decât ipoteze de lucru pentru o reconstituire parţială a habitatului din depresiunile înșirate de-a lungul sudului Transilvaniei: Ţara Bârsei, Ţara Făgărașului, Scaunul Săliște / Mărginimea.
57. Vezi ultimele cercetări asupra subiectului la Elek Benkő, „A középkori székelyek,” în A középkor és a kora újkor régészete Magyarországon, I, editors Elek Benkő, Gyöngyi Kovács (Budapest, 2010), 221–254; Benkő, Mittelalterliche archäologische, 18–28 și Ioniţă, Grupuri de colonizări, 391– 400.
58. Vezi supranota 46 și Mariana Dumitrache, „Cetatea sătească din Drăușeni, jud. Brașov, ansamblu de arhitectură medievală. Cercetări arheologice 1973–1977,” Cercetări arheologice 3 (1979): 189–190; Daniela Marcu, „Șantierul arheologic de la Drăușeni,” Buletinul Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice 1–4 (1994): 19–24; Daniela Marcu Istrate, „Biserica fortificată de la Drăușeni, jud. Brașov,” Arhitectura religioasă medieval din Transilvania 2 (2002): 41–78.
59. Vezi supranota 49.
60. Ioniţă, Grupuri de colonizări, 396 cu bibliografia.
61. Zoltan Székely, „A zabolai (Zăbala – România) koraközépkori temető,” Veszprém Megyei Múzeumok Közleményei 19–20 (1993–1994): 277–305.
62. Zoltan Székely, „Elemente bizantine în inventarul necropolelor din sec. al XII-lea de la Zăbala și Peteni, jud. Covasna,” Muzeul Naţional 5 (1981): 137–140; Zoltan Székely, „Necropola medievală de la Peteni (com. Zăbala, jud. Covasna),” SCIVA 41, 1 (1990): 87–110.
63. Morești – Citfalău: Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, 57–58; Kurt Horedt, Moreşti 2. Grabungen in einer mittelalterlichen Siedlung in Siebenbürgen, Bd. 2 (Bonn: Habelt, 1984), 54–60; Sâncraiul de Mureș(?): Kurt Horedt, Untersuchungen zur frühgeschichte Siebenbürgens (București, 1958), 145; Cristuru Secuiesc: Zoltán Székely, „Unele probleme ale cercetării epocii feudale timpurii în sud-estul Transilvaniei (sec. X–XIII),” Aluta 3 (1971): 150; Chilieni: Zoltán Székely, „Cimitirul și biserica din feudalismul timpuriu de la Chilieni (oraș Sf. Gheorghe, jud. Covasna),” MCA 16 (1986): 215–224; Avrămești, Crăciunel, Merești, Reci, Rugănești: Benkő, Mittelalterliche archäologische, 18–19; Benkő, „A középkori székelyek,” 221–254; Daia Secuiască: Daniela Marcu, „Biserica reformată de la Daia, jud. Harghita. Cercetări arheologice,” SCIVA 49, 2 (1998): 157– 180; Sântana de Mureș: Daniela Marcu Istrate, Gheorghe Petrov, „Sântana de Mureș, com. Sântana de Mureș, jud. Mureș. Punct: Biserica reformată,” CCA. Campania 2001 (2002), nr. 200; Gheorghe Petrov, Daniela Marcu Istrate, „Biserica medievală din Sântana de Mureș (jud. Mureș). Contribuţii arheologice la istoria monumentului,” ActaMN 39–40, 2 (2005): 333–344; Armășeni: Daniela Marcu Istrate, „Biserica romano-catolică din Armășeni,” Arhitectura religioasă 3 (2004): 165–182; Istvan Botár, „Armășeni, com. Ciucsângeorgiu, jud.Harghita. Punct biserica romanocatolică,” CCA. Campania 2007 (2008): 42–43; Joseni: (Florin Gogâltan, Andrea Demjén, „Joseni, com. Joseni, jud. Harghita. Punct: Biserica romano-catolică,” CCA. Campania 2010 (2011): 193–194; Jacodu: Zoltán Soós, „Cercetări arheologice la biserica unitariană din Jacodu (jud. Mureș),” Arheologia Medievală 6 (2007): 111–128; Odorheiu Secuiesc-Sântimbru: András Sófalvi, Zsolt Nyárádi, „Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita. Punct: Pustiu Mic,” CCA. Campania 2006 (2007): 245–246; Șumuleu Ciuc: Istvan Botár, „Árpád-kori Településrészlet Csíksomlyón,” A Csíki Székely Múzeum Évkönyve 10 (2014): 29–46; Sânmartin – jud. Harghita (?): Istvan Botár, „Adatok Csíkszentmárton (R: Sânmartin) középkori történetéhez,” A Csíki Székely Múzeum Évkönyve 11–12 (2016): 9–27; Sântimbru – jud. Harghita: Zsolt Nyárádi, „A perished medieval Settlement in Udvarhelyszék (Udvarhely Seat),” Marisia 32 (2012): 155– 192; Ulieși: András Sófalvi, Csongor Derzsi, „Ulieș, com. Ulieș, jud. Harghita. Punct: Biserica veche,” CCA. Campania 2005 (2006): 380–381; Lăzarea (?), Cipău (?), Bâra (?), Sângeorgiu de Mureș, Sânvăsii: László Keve, Valea Mureşului Superior în secolele X–XIII, teză de doctorat, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, (Sibiu, 2013), 22–23, 51–53, 55, 59–63.
64. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, vol. I, 171– 334.
65. Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii, 111–112.
66. Ibid., 54–115. Adrian Ioniţă a repertoriat descoperirile arheologice datate în secolele XI–XII dintre Carpaţi și Dunăre și a ajuns la concluzia că prezenţa populaţiilor de stepă este documentată de practicile funerare specifice, obiecte de port, arme, ceramica specifică și prezenţa unor toponime. În privinţa mormintelor de călăreţi autorul a repertoriat 21 de morminte descoperite în 16 localităţi: București Lacul Tei, Moviliţa, Adâncata, Ciulniţa, Platonești, Olteniţa, Curcani, Lișcoteanca, Râmnicelu, Însurăţei, Jilava, Tangâru, Vitănești, Ulmeni, Știubei, Ziduri (Ibid., 55).
67. Ibid.
68. În cazul Ţării Făgărașului, Antal Lukács subliniază discrepanţa între moștenirea toponimelor de origine turanică / pecenege, respectiv între atestările documentare de la începutul secolului al XIII-lea care atestă prezenţa pecenegilor, și lipsa totală a mormintelor de călăreţi sau a altor artefacte (de ex. absenţa căldărilor de lut) care să și demonstreze prezenţa lor în zonă (vezi Lukács, Ţara Făgăraşului, 47).
69. Spinei, Episcopia cumanilor, 137–180 cu bibliografia.
70. În acest sens amintim convertirea la creștinism a căpeteniilor cumane Burchi și Benborch care au fost înmormântate într-o capelă dominicană dedicată Sfintei Fecioare (Spinei, Episcopia cumanilor, 154–156).
71. Ibid., 172.
72. Iosipescu, Românii din Carpaţii Meridionali, 44; Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei, 146–159; Spinei, Episcopia cumanilor, 172.
73. „[…] în episcopatul cumanilor sunt nişte oameni care se numesc români, care deşi după nume se socot creştin, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri, într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate…, episcopul cumanilor, car e diecezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin ritul grecilor, iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu alţi drept credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuind un singur popor cu pomeniţii români, nesocotindu-l pe acesta, <pe episcopul cumanilor>, primesc susnumitele taine spre marea indignare a dreptcredincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine. Aşadar, pentru ca din felurimea riturilor să nu se ivească o primejdie pentru suflete, noi […] dăm, prin scrisoarea noastră, numitului episcop, porunca de a le orândui, pentru nevoile de mai sus […] un episcop catolic potrivit acelui popor, care săi fie vicar pentru acestea […]” DRH. D, 20–21, nr. 9; vezi și Spinei, Episcopia cumanilor, 162–163.
74. Ub. I, 32–35, nr. 43; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 208–210, 383–384, nr. 157; EO I, 161–162, nr. 132.
75. EO I, 180, nr. 176.
76. Vezi supranota 27.
77. Vătășianu, Istoria artei, 25–40; Alexandru Avram, „Arhitectura ecleziastică,” în: 800 de ani biserica a germanilor din Transilvania (sic!), ed. Th. Nägler, (Thaur bei Innsbruck, [1991]), 37–68 (apariţia în limba germană: Alexandru Avram, „Die Kirchenbaukunst,” în 800 Jahre Kirche der Deutschen in Siebenbürgen, hrsg. von Th. Nägler (Thaur bei Innsbruck, [1991]), 41–71; Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” 67–80.
78. Otto Mittelstrass, Beiträge zur Siedlungsgeschichte Siebenbürgens im Mittellalter (München, 1961), 59; Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter, 106; Popa, Ţara Haţegului, 188; Nägler, Aşezarea saşilor, 124–126; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 77–80; Lukács, Ţara Făgăraşului, 149–161; Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, vol. I, 60–117, vol. II, 7–78; Achim, Politica sud-estică, 46.
79. Dovezile aduse în acest sens de Radu Popa sunt bazate pe cercetarea izvoarelor scrise, studii de toponimie și antroponimie și în speciale pe cercetări arheologice, vezi Popa, Ţara Haţegului, passim și p. 188. O ipoteză asemănătoare se regăsește și în istoriografia mai veche, de exemplu în 1901–1903, Dimitre Onciul scria că pădurea românilor și pecenegilor menţionată în documentul din 1224 avea „hotare mai puţin determinate spre miazăzi, unde trecea dincoace de munţi, ea cuprindea mai ales Ţara Făgărașului și ţinutul Amlașului, probabil și Ţara Haţegului, părţi ce se găsesc apoi unite cu Ţara Românească” – Dimitre Onciul, „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui,” în Scrieri istorice, vol. II, ed. critică îngrijită și cuvânt înainte de Aurelian Sacerdoţeanu, (București: Știinţifică, 1968), 79.
80. Ub. I, 12, nr. 19; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 151, 370, nr. 77; EO I, 134, nr. 38.
81. Ub. I, 26–28, nr. 38; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, vol. I, 199–200, 379–380, nr. 145; EO I, 158–159, nr. 125.
82. Conform ultimelor interpretări istoriografice Lukács, Ţara Făgăraşului, 149–161; Achim, Politica sud-estică, 46.
83. Vezi Turcuș, Sfântul scaun, 251–258.
84. Busuioc-von Hasselbach, Ţara Făgăraşului, vol. II, 119– 186.
85. Mănăstire dispărută și care nu a fost identificată în teren; în privinţa momentului întemeierii ei vezi diferitele teorii în: Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, 80; Jenei, Construcţii succesive pe locul liceului, 401–403; Marcu Istrate (coord.), Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului, 9, 19–21, 32–33, 59, 103–106.
86. Vezi supranotele 46–55.
87. Nägler, „Amlașul și Făgărașul,” 46–53.
88. Vezi și Niedermaier, Habitatul medieval în Transilvania, 43–44.
89. Popa, Ţara Haţegului, 188.
90. Din punct de vedere al peisajului religios din Ţara Haţegului, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o îndesire a reţelei de biserici parohiale.
91. Vezi infranotele 135–138.
92. Antal Lukács deși presupune existenţa în Ţara Făgărașului a unei structuri ecleziastice pentru secolul XIII–XIV subordonate unei episcopii sud-dunărene, tot el constată absenţa edificiilor de cult și a cimitirelor care să dateze din secolele XIII–XIV (Lukács, Ţara Făgăraşului, 128–138). Cercetările arheologice din anul 2000 realizate la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Voievodenii Mari au identificat morminte datând din secolul al XV-lea și substrucţii de la un edificiu de cult anterior, pe care autorii cercetărilor arheologice le-au datat, cu rezerve, în prima jumătate a secolului al XIV-lea – Antal Lukács, Aurel Dragne, „Cele mai vechi biserici românești din Ţara Făgărașului,” Acta Terrae Fogarasiensis 3 (2014): 331–352.
93. Ub. I, 365–367, nr. 395; Documente privind istoria României. C. Transilvania, veacul XIV, vol. II (București, Editura Academiei R. P. R., 1953), 49–51, nr. 118 (în continuare: DIR. C, veacul XIV).
94. Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani”, 10, 29.
95. Maria Crîngaci Ţiplic, „Arheologia reședinţelor nobiliare în Transilvania. 1. Reședinţele elitei săsești (secolele XII – prima jumătate a secolului XIV). Studiu preliminar,” Banatica 23 (2013): 347–370.
96. Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” 52, 56–57.
97. În anul 1323, care reprezintă și prima atestare documentară a Cisnădiei, greavul Nicolaus de Tălmaciu, cel care a avut în posesie și domeniul Salgo, deţinea o casă în oraşul Cisnădie (civitas Gyznoyo) (Ub. I, 371, nr. 400; DIR. C, veacul XIV, 63–64, nr. 141).
98. Ioan Moga consideră că insula Crhistiana (Christeninsel) amintită în documentul din documentul 1223 (Ub. I, 27, nr. 38) „poate fi o indicaţie că satul s-a întemeiat printr-o așezare colectivă de populaţiune creștină catolică într-un mediu cu populaţie de altă credinţă (in medio paganorum, sau in medio schismaticorum)” (Ioan Moga, „Contribuţiuni la istoria colonizărilor din Transilvania. Numirile satului Cristian și semnificaţia lor istorică,” în Moga, Scrieri istorice 1926–1946, 89–90).
99. Crîngaci Ţiplic, „Arheologia reședinţelor nobiliare”, 356–357 cu bibliografia.
100. Paul Niedermaier, Der mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. I. Die Entwicklung vom Anbeginn bis 1241 (Heidelberg: Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde, 1996), 252.
101. Gustav Treiber, Mittelalterliche Kirchen in Siebenbürgen, ([München], 1971), 35, 67. Biserica romanică din Sebeș avea o lungime de cca 40 m. Presupunem că dimensiuni asemănătoare, între 40 și 43 m, a avut și biserica din Cristian. Nu am luat în calcul și catedrala romano-catolică de la Alba Iulia, ale cărei faze de construcţie, iar aici ne referim la datarea catedralei II, constituie încă un subiect controversat în literatura de specialitate.
102. Documentele au fost lung dezbătute în istoriografie, inclusiv problematica activităţii lor constructive sau a identificării lor din punct de vedere arheologic, fie că este vorba de fortificaţii sau edificii ecleziastice; amintim aici câteva dintre cele mai importante și recente lucrări: Maria Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei (1221–1225),” în Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare, 10–48; Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 7–56; Spinei, Moldova, 66–68; Zimmermann, Der Deutsche Orden im Burzenland; Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, 82–94; Achim, Politica sud-estică; Adrian Ioniță, „Die Besiedlung des Burzenlandes im 12.–13. Jahrhundert im Lichte der Archäologie,” în Generalprobe Burzenland, 107–124; Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer,” 135–152.
103. DRH. D, 14–15, nr. 6; Spinei, Episcopia cumanilor, 151–156.
104. DRH. D., 20–21, nr. 9; Spinei, Episcopia cumanilor, 161–162, nota 165.
105. Ub. I, 68–69, nr. 76; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 319–320, nr. 267; EO I, 185, nr. 190.
106. Ub. I, 12, nr. 19; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 151, 370, nr. 77; EO I, 134, nr. 38.
107. Această convertire reiese din documente ulterioare expulzării lor din Ţara Bârsei de către regele Andrei II, document emis de papa Grigore IX (Ub. I, 51, 52–53, nr. 59, 61; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 245–246, nr. 206, 208). Șerban Papacostea și Victor Spinei au descris foarte sugestiv motivaţiile politice și spirituale ale Europei Latine, precum și rolul cruciat al Ordinului teutonic în Țara Bârsei, susţinând și o misiune a cavalerilor de convertire la creștinism a cumanilor (Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 31–35; Spinei, Episcopia cumanilor, 146). Activitatea de evanghelizare a cumanilor a fost continuată și concretizată de către dominicani în 1227 prin înfiinţarea episcopiei cumanilor.
108. Ub. I, 12, nr. 19; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 151, 370, nr. 77; EO I, 134, nr. 38.
109. Ub. I, 18–20, nr. 31; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 182–184, nr. 130; editorul colecţiei de regeste diplomatice EO consideră documentul ca fiind îndoielnic (EO I, 154– 155, nr. 119).
110. Deși o parte dintre fortificaţii au beneficiat de cercetări arheologice, rezultatele privind identificarea unui nivel teutonic nu sunt decisive, problematica identificării lor rămânând deschisă. În privinţa localizării lor, ultimele cercetări consideră că cetăţile ridicate de teutoni au fost Cruceburg (Kreuzburg) ce poate fi localizată în zona Prejmerului sau Teliului, castrum munitissimum cu propunere de identificare cu Cetatea de la Cetăţeni aflată în teritoriul ce aparţinea Cumaniei Negre, Feldioara (Marienburg), cetatea de la Codlea (Schwarzburg), cetatea Oratiei (?), cetatea Braşovia (Brașov), cetatea Hălchiu (Heldenburg) sau / și cetatea Râșnov (Rosenau ?) (pentru istoricul cercetărilor cu privire la cetăţile cavalerilor teutoni și ultimele teorii referitoare la cetăţile ridicate de cavalerii teutoni v. Adrian Andrei Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII–XIV) (Cluj-Napoca: Mega, 2005), 434– 443; Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, 121–131).
111. Vezi cele mai recente publicaţii ale lui Adrian Ioniţă (Ioniţă et alii, Feldioara – Marienburg, 14, 29–58) și Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer,” 135–152.
112. Vătășianu, Istoria artei, 63–64, 70, 105–106, 163; Vasile Drăguţ, Arta gotică în România (București: Meridiane, 1979), 17–25.
113. Ub. I, 68–69, nr. 76; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 319– 320, nr. 267; EO I, 185, nr. 190; Michel Tănase, „Avatarurile unui act de donaţie. Donaţia făcută Cistercienilor, în Ţara Bârsei de către Bela IV, la 17 martie 1240,” Revista istorică 1–2 (1993): 55–80. Prin documentul de la 1240 regele Bela al IV-lea acorda Ordinului Cistercian „unele biserici din Bârsa în părţile Transilvaniei şi anume cetatea Feldioara, Sânpetru, muntele Hărman şi Prejmer cu toate veniturile, drepturile şi cele ce ţin de ele […] hotărând ca pe viitor să se ţină seama, fără greş, ca în parohiile sau pe pământul numitelor biserici fără învoirea lor să nu se clădească de aici înainte din nou nici o biserică sau capelă, să nu se mai ridice nici altare şi nici să se sfinţească cimitire” (s.n.).
114. Este vorba de un document prin care cavalerii teutoni au cerut papei să li se numească un decan sau un arhipresbiter (Ub. I, 24, nr. 35; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 195–196, nr. 140; EO I, 154, 158, nr. 117, 124 vezi și teoria Mariei Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei,” 14). Vezi și documentul din 12 decembrie 1223 prin care papa Honorius III poruncește episcopului de Transilvaniei să nu mai supună pe preoţii și clericii din Ţara Bârsei jurisdicţiei sale (Ub. I, 24–25, nr. 36; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 201, nr. 146; EO I, 159, nr. 126). Numirea arhipresbiterului solicitat s-a realizat abia în 30 aprilie 1224 (Ub. I, 29–30, nr. 40; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 204– 205, nr. 151; EO I, 160, nr. 128).
115. Este vorba de documentul prin care papa Grigore al IXlea poruncea episcopului Cumanilor să cerceteze conflictul dintre episcopul Transilvaniei și decanum et sacerdotes de terra Burze (Ub. I, 61–62, nr. 71; DIR. C, veacul XI, XII și XIII, 284–285, nr. 238; EO I, 181, nr. 179).
116. EO I, 180, nr. 176.
117. Vezi sintagma „unele biserici din Bârsa în părţile Transilvaniei” (vezi supranota 113); când acest document a fost emis, cu siguranţă mai existau și alte biserici în Ţara Bârsei, de exemplu cazul Brașov, unde cu siguranţă au existat cel puţin două biserici ridicate în prima jumătate a secolului al XIII-lea (v. o sinteză scurtă cu bibliografia aferentă privind cele 4 nuclee care au compus Brașovul medieval la Crîngaci Ţiplic, „Oaspeții germani”, 163–167 și cele mai recente cercetări arheologice din jurul bisericii Negre din Brașov și concluziile adiacente la Marcu Istrate (coord.), Redescoperirea trecutului medieval al Braşovului).
118. Pe baza elementelor de arhitectură și plastică, istoricii de artă au datat bisericile de la Prejmer, Feldioara și Hărman ca fiind construite în a doua jumătate a secolului al XIII-lea; biserica medievală de la Sânpetru a fost demolată în 1794 și construită una nouă în 1797 [Vătășianu, Istoria artei, 63–64, 70, 105–106, 163; Drăguţ, Arta gotică, 17–25, 28, 34; Ruxandra Balaci, „Noi aspecte iconografice în pictura murală gotică din Transilvania: Hărman și Sânpetru,” în Studii şi cercetări de istoria artei. Seria Artă plastică 36 (1989): 3–17; Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgischsächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, Bd. I. (Hermannstadt, Heidelberg: Monumenta und Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde, 1998), 309, 448, 554– 555, 733; Mihaela Sanda Salontai, Biserica fortificată din Prejmer (București: Academia Română, 2006)].
119. La Feldioara cercetările arheologice realizate în anii 1990–1995, 1998–199, 2006 au fost coordonate de Adrian Ioniţă și s-au desfășurat în mai multe puncte; în urma cercetărilor desfășurate în jurul bisericii romanice, în spaţiul determinat de zidul de incintă oval, au fost trasate 4 secţiuni și casete în urma cărora au fost dezvelite 32 de morminte datate în secolele XV–XVII; însă cea mai interesantă descoperire este reprezentată de fundaţiile unei construcţii mai vechi decât actuala biserică romanică, și care ar putea fi pusă în legătură cu o capelă de perioadă teutonă; în piaţeta dintre casa parohială și biserica evanghelică s-a dezvelit un cimitir atribuit, pe baza ritualului funerar, oaspeţilor germani; a fost datat în a doua jumătate a secolului al XII-lea și primul deceniu al secolului al XIII-lea, perioadă în care se presupune că a funcţionat în jurul unui lăcaș de cult ce nu a fost încă identificat (Ioniţă et alii, Feldioara – Marienburg, 14, 29–58). La Prejmer au fost realizate cercetări arheologice de către Radu Heitel în anii 1960–1970 cu prilejul restaurărilor din anii 1960–1970, rezultatele fiind publicate de Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer,” 135– 152. La Hărman au fost realizate cercetări arheologice în anul 1970 de către M. Dumitrache, rezultatele cercetărilor nu au fost publicate decât parţial (Mariana Dumitrache, „Materiale ceramice din cetatea ţărănească din com. Hărman, jud. Brașov,” CA 3 (1979): 409–420); La Sânpetru au fost realizate cercetări de către Daniela Marcu Istrate, rezultate nu sunt încă publicate (Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer,” 150, nota 68).
120. În privinţa unei noi abordări de cercetare vezi cele patru coordonate prin care poate fi analizată evoluţia istorică a unei biserici medievale v. Maria Crîngaci Ţiplic, IoanMarian Ţiplic, Ioan-Cosmin Ignat, „Memorie și patrimoniu. Inventarul bisericii evanghelice din Cisnădie (judeţul Sibiu),” în Avere, prestigiu şi cultură materială în surse patrimoniale. Inventare de averi din secolele XVI–XIX, editor Dan Dumitru Iacob (Iași: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 2015), 605–606.
121. Marcu Istrate, „Contribuţii la istoria bisericii evanghelice și a cetăţii din Prejmer,” 145–149.
122. Adrian Ioniţă, „Feldioara, com. Feldioara, jud. Brașov. Punct: Biserica evanghelică (sector B),” CCA. Campania 2006 (2007): 151–152. Istoriografia consideră că Feldioara era centrul de autoritate al cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei.
123. Ioniţă et alii, Feldioara – Marienburg, 29–58.
124. Heitel, Das romanische Baudenkmal von Cisnădioara, 49–59.
125. Heitel, Cetatea din Câlnic; Simina, Cetatea din Câlnic, 95–115.
126. Crîngaci Ţiplic, Arheologia reşedinţelor nobiliare, 355– 368.
127. Crîngaci Ţiplic, Ţiplic, Ignat, Memorie şi patrimoniu, 612–615.
128. Zeno Karl Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV) (Reșiţa: Banatica, 1999), 127–131; Zeno Karl Pinter, „Arme din perioada așezării Ordinului Teutonic în Transilvania,” Studia Universitatis Cibiniensis. Series Historica 10 (2013): 51–66.
129. Maria Crîngaci Țiplic, „Weapons and Military Equipment Found on the German Settlement Area from Southern Transylvania (the 12th – 13th centuries). Some Aspects and Perspectives” în Studia Universitatis Cibiniensis, Series Historica (Supplementum No. 1, Proceedings of the 1st International Conference ”Interethnic Relations in Tranylvania. Militaria Mediaevalia in Central and South Eastern Europe”) 8, (2011): 81.
130. Crîngaci Ţiplic, „Oaspeţii germani,” 32.
131. „Episcopia nu fusese înfiinţată în teritorii stăpânite de cumani, ci se afla într-un spaţiu unde populaţia majoritară era alcătuită din români” (Spinei, Episcopia cumanilor, 176).
132. Jenei, Construcţii succesive pe locul liceului, 401–403.
133. Vezi supranotele 100–101.
134. Gernot Nussbächer, „Contribuţii la istoria administraţiei orașului Brașov în perioada medievală (secolele XIII–XVI),” Historia Urbana 2, 1 (1994): 80.
135. Este vorba de faimoasa epistolă papală a lui Grigore IX adresată viitorului rege al Ungariei Bela, prin care i se cerea să-i readucă pe români sub ascultarea episcopului catolic al Cumaniei (DRH. D, 20–21, nr. 9 și supranota 73).
136. „nobilibus Ungarorum, Saxonibus, Syculus et Valachis de Cybiniensis et de Burcia comitatibus Transilvanis” (DIR. C, veacul XIII, vol. II, 297, nr. 337). Arhiepiscopul de Strigoniu Lodomer poruncește „prepozitului, decanilor, parohilor și tuturor nobililor unguri, Sașilor, Secuilor și Românilor” din comitatele Sibiului și Bârsei din Transilvania să nu asculte de regele Ladislau IV care simpatiza cu cumanii și adoptase obiceiurile și riturile lor păgâne (vezi și Engel, Regatul Sfântului Ştefan, 13).
137. Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 2003), 222– 226.
138. Dana Jenei, „Biserica ortodoxă «Sfântul Nicolae» Vechi din Râșnov,” în Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis 2 (2010): 611; Maria-Elena Ionescu, „Câteva date cu privire la biserica ortodoxă Sfîntul Nicolae Vechi din Rîșnov,” Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente istorice şi de artă 45, 2 (1976): 29, 32, notele 27 și 50;
139. Delimitarea graniţelor teritoriale ale unui stat cu amplasarea frontierelor pe linia obstacolelor naturale (vezi cazul limes-ului dunărean sau a limes-ului renan) reprezenta desigur o organizare de frontieră ideală; de altfel, în secolul al XII-lea, cursul Oltului a reprezentat frontiera naturală stabilă a regatului arpadian, linia Oltului fiind întărită, în zone de trecere, de fortificaţii mărunte (vezi Ţiplic, Organizarea defensivă a Transilvaniei, 23–25 cu bibliografia).
140. Abia începând cu deceniul al cincilea din secolul al XIVlea, politica de expansiune confesională a regilor regatului Ungar a dat roade, concretizându-se în fondarea a două conventuri dominicane (unul la Câmpulung în 1344/1345 și altul la Târgoviște înainte de 1370), a două conventuri franciscane (la Severin între 1365–1369 și la Târgoviște în 1507) și în înființarea de episcopate catolice (în 1347 episcopia Milcoviei, în 1381 episcopia de Argeș și în 1380 episcopia de Severin) – vezi Alexandru Ciocîltan, Comunităţile germane la sud de Carpaţi în evul mediu (secolele XIII–XVIII) (Brăila: Editura Istros, 2015) 205–227. Autorul subliniază că rolul principal al așezămintelor dominicane și franciscane de la sud de Carpaţi a fost acela de asigurare a „asistenţei spirituale pentru coloniştii catolici, care locuiau în principat, funcţie pe care o împărţeau cu parohii acestora” (Ibid, 227).
141. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, 9.
