Aesthetics and politics
The present study realizes a diachronical survey regarding the relation between literature (and art, in general) and the social-political environment. Starting with Plato and Aristotle, continuing with medieval scholars such as Saint Augustine and Bernard de Clairvaux and ending with Jacques Lacan and Theodor Adorno, the synopsis undertaken by the researcher converges towards the conclusion that any form of art is both ideological and transcending the ideology it embodies, being thus politically suspect.
Keywords: history of aesthetics, literature and politics, literature and ideology, Plato, Aristotle, Saint Augustine, Lacan, Adorno
1.[1] Platon, Republica, traducere de Andrei Cornea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 424d.
2.[1] Cf. ibidem, 603a, 605a.
3.[1] Ibidem, 442a‑b.
4.[1] Cf. ibidem, 546a‑c.
5.[1] Cf ibidem, 402c.
6.[1] Cf. ibidem, 398e–401d.
7.[1] Platon, Legile, traducere de E. Bezdechi şi Şt. Bezdechi, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 73.
8.[1] Platon, Republica, op. cit, 605b.
9.[1] Platon, Legile, op. cit., p. 120.
10.[1] Platon, Republica, op. cit., 424d‑e.
11.[1] Ibidem, 424 d.
12.[1] Aristotel, Politica, traducere de Alexander Baumgarten, Editura IRI, Bucureşti, 2001, 1253a.
13.[1] Legitimitatea demersului prin care filosofului îi este acordată autoritatea legiuitoare şi conducătoare supremă îşi are temeiul, în viziunea lui Platon, în aceea că, posesor al „ideii neschimbătoare despre stat”, înţeleptul cârmuieşte având în minte cetatea ideală, modelul, „esenţa permanentă”, „principiul unic” care guvernează atât lumea Ideilor, cât şi lumea oamenilor. „Arta” politicianului este o prelungire a artei de a te conduce pe tine însuţi, echivalentă, în orice metafizică, cu dominaţia sufletului asupra trupului, şi, în interiorul sufletului, ştiinţa prin care partea raţională le stăpâneşte pe cele „pasională” şi „apetentă”. Cenzitar‑reprezentativ, idealul platonician al înţeleptului este un concept în esenţă politic, construit ca strategie prin care raţiunea, în numele nemuririi sufletului, îl ia în stăpânire pe celălalt – trupul, pasiunea, inconştientul, pofta. Prin extensie, autoritatea supremă, întrecându‑le pe cele conferite de forţă, vârstă sau nobleţe este aceea a cunoaşterii, care „ordonă ignorantului să asculte şi înţeleptului să guverneze şi să comande”. – Cf. Platon, Republica, op. cit., 497c, 484c‑d, 485c, 519b, 441e; Legile, op. cit., p. 109.
14.[1] Cf. Thomas Docherty (ed.), Postmodernism – A Reader, New York, 2001, p. 7.
15.[1] Augustin, Opera omnia, vol. IV, traducere de Vasile Sav, Cluj‑Napoca, 2002, p. 318.
16.[1] Cf. Augustin, Confesiuni, traducere şi note de Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 120‑121.
17.[1] Augustin, De libero arbitrio, traducere de Gh. I. Şerban, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 215‑217.
18.[1] Bernard de Clairvaux, Apologie de Saint Bernard adressée a Guillaume, abbé de Saint-Thierry, în Oeuvres complètes, vol. II, e‑text, www. abbaye-saint-benoit.ch
19.[1] Ibidem.
20.[1] Soeren Kierkegaard, Ou bien … ou bien, traducere franceză de F. şi O. Prior şi M. H. Guignot, Paris, 1943, p. 51.
21.[1] Jacques Lacan, Écrits, Paris, 1966, passim.
22.[1] Cf. Jacques Lacan, op. cit., p. 89.
23.[1] Cf. ibidem.
24.[1] Theodor W. Adorno, Teoria estetică, traducere de Andrei Corbea, Gabriel H. Decuble şi Cornelia Eşianu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 321.
25.[1] Ibidem, p. 441.
26.[1] Ibidem, p. 345.
27.[1] Ibidem, p. 345.
28.[1] Ibidem, p. 355.
29.[1] Ibidem, p. 80.
30.[1] Cf ibidem, p. 197–98.
31.[1] Ibidem, p. 113.
32.[1] Ibidem, p. 343.
33.[1] Ibidem, p. 163.
34.[1] Ibidem, p. 333.
