Eugen Huzum, Ce este egalitarianismul ?

1.[1] Elaborarea acestui studiu a fost susţinutã financiar de CNCSIS (în cadrul proiectului Id 1997/2009-2011, ”Echitate, Responsabilitate, Solidaritate. Exigenţele reconstrucţiei morale în societatea românească post-aderare”).

2.[1] Vezi, spre exemplu, Richard Arneson, „Egalitarianism”, în Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed. Edward N. Zalta, Stanford, Stanford University, 2002, articol disponibil la adresa web http://plato.stanford.edu/entries/egalitarianism/, accesat la 2 septembrie 2011 şi Amartya Sen, Inequality Re-examined, Oxford, Clarendon Press, 1992, p. 12-30, pentru primul tip de caracterizare a egalitarianismului, sau Ronald Dworkin, Sovereign Virtue: The Theory and Practice of Equality, Cambridge, Harvard University Press, 2000, p. 1-7 şi Will Kymlicka, Contemporary Political Philosophy: An Introduction. Second Edition, Oxford, Oxford University Press, 2002, p. 3-5, pentru cel de al doilea.

3.[1] Amartya Sen, op. cit., p. 12.

4.[1] Acest ideal, a precizat Ronald Dworkin, filosoful care l-a adus în prim-planul dezbaterilor actuale din filosofia politică, este diferit de idealul tratării tuturor indivizilor în mod egal. Pentru detalii vezi Ronald Dworkin, Taking Rights Seriously, Cambridge, Harvard University Press, 1978, p. 227 (trad. rom. Drepturile la modul serios, Chişinău, ARC, 1998, p. 205-206) sau Ronald Dworkin, A Matter of Principle, Cambridge, Harvard University Press, 1985, p. 190-191.

5[1] Vezi, spre exemplu, Louis Pojman, „Are All Humans Equal?: A Critique of Contemporary Egalitarianism”, în Equality: Selected Readings, ed. Louis P. Pojman şi Robert Westmoreland, New York, Oxford University Press, 1997), p. 282–299, John Kekes, The Illusions of Egalitarianism, Ithaca and London, Cornell University Press, 2003, p. 64-98 sau Murray N. Rothbard, Egalitarianism as a Revolt Against Nature and Other Essays, Auburn, Ludwig von Mises Institute, 2000, p. 1-20.

6.[1] Will Kymlicka, op. cit., p. 4.

7.[1] Amartya Sen, op. cit., p. 13-14.

8.[1] Egalitatea în obstacolele legale din calea planurilor de viaţă ale indivizilor.

9.[1] De altfel, după ştiinţa mea, nici unul dintre filosofii de acest tip nu s-a (auto)intitulat „egalitarian”. Dimpotrivă, cei mai mulţi s-au declarat şi continuă să se declare drept adversari ai egalitarianismului.

10.[1] Pentru astfel de apărări instrumentale ale egalităţii vezi, spre exemplu, Richard G. Wilkinson, Unhealthy Societies. The Afflictions of Inequality, London, Routledge, 1996 sau Joshua Cohen şi Joel Rogers (ed.), Is Inequality Bad for our Health?, Boston, Beacon Press, 2000.

11.[1] Carl Knight, Luck Egalitarianism: Equality, Responsibility, and Justice, Edinburgh, Edinburgh University Press, 2009, p. 90.

12.[1] Christopher Woodard, „Egalitarianism”, Philosophical Books 46, 2, 2005, p. 97.

13.[1] Aşa cum au argumentat, spre exemplu, egalitarieni precum G.A. Cohen (în Rescuing Justice and Equality, Cambridge, Harvard University Press, 2008, p. 302-307) sau Shlomi Segall (în „In Solidarity with the Imprudent: A Defense of Luck Egalitarianism”, Social Theory and Practice 33, 2, 2007, p. 188-190).

14.[1] Christopher Woodard, op. cit., p. 97.

15.[1] Larry S. Temkin, „Illuminating Egalitarianism”, în Contemporary Debates in Political Philosophy, ed. Thomas Cristiano şi John Christman, Malden, Oxford, Wiley-Blackwell, 2009, p. 155.

16.[1] Aşa cum a argumentat Ronald Dworkin mai ales în Sovereign Virtue: The Theory and Practice of Equality, ed. cit.

17.[1] După cum a crezut multă vreme Richard Arneson (vezi, spre exemplu, Richard J. Arneson, „Equality and Equal Opportunity for Welfare”, Philosophical Studies, 56, 1, 1989, p. 77-93). Între timp Arneson a abandonat idealul egalităţii oportunităţilor pentru bunăstare, devenind convins că, de fapt, dreptatea (sau cel puţin dreptatea distributivă) „nu este egalitate” (Vezi, spre exemplu, Richard J. Arneson, „Justice Is Not Equality”, în Justice, Equality, and Constructivism, ed. Brian Feltham, Ratio, 21, 4, 2008, p. 371-391).

18.[1] Vezi G. A. Cohen, „On the Currency of Egalitarian Justice”, Ethics 99, 4, 1989, p. 906-944, retipărit în G. A. Cohen, On the Currency of Egalitarian Justice, and Other Essays in Political Philosophy, ed. Michael Otsuka, Princeton, Princeton University Press, 2011, p. 3-43.

19.[1] Vezi Elizabeth Anderson, „What is the Point of Equality?”, Ethics 109, 2, 1999, p. 298, Nancy Fraser, „Social Justice in the Age of Identity Politics: Redistribution, Recognition, Participation”, în Redistribution or Recognition? A Political-Philosophical Exchange, Nancy Fraser, Axel Honneth, London & New York, Verso, 2003, p. 7-197, David Miller, „What Kind of Equality Should the Left Pursue?,” in Equality, ed. Jane Franklin, London: IPPR, 1997, p. 83-99, David Miller, „Equality and Justice”, Ratio, 10, 3, 1997, p. 222-236, Samuel Scheffler, „What Is egalitarianism?”, Philosophy & Public Affairs 31, 1, 2003, p. 5-39, Michael Walzer, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and Equality, New York, Basic Books, 1983 sau Iris Marion Young, Justice and the Politics of Difference, Princeton University Press, Princeton, 1991.

20.[1] Acest mod de prezentare este defectuos, ţin să precizez, şi în cazul în care el este oferit nu ca prezentare a egalitarianismului în genere, ci doar ca prezentare a egalitarianismului „distributiv”. Aceasta deoarece el sugerează opinia eronată că egalitarianismul distributiv ar susţine ideea că egalitatea în distribuţia anumitor bunuri epuizează sfera exigenţelor fundamentale ale dreptăţii sociale. O astfel de idee despre egalitarianismul distributiv este împărtăşită şi promovată, de altfel, de mai toţi egalitarienii „relaţionali” (vezi mai ales lucrările lui Elizabeth Anderson şi Samuel Scheffler citate în nota 19). Cei mai mulţi dintre egalitarienii distributivi contemporani s-au detaşat, însă, de această idee, afirmând în chip explicit că dreptatea (egalitatea) distributivă este, de fapt, numai una dintre exigenţele dreptăţii sociale. Vezi, spre exemplu, Richard Arneson, „Luck Egalitarianism Interpreted and Defended,” http://philosophyfaculty.ucsd.edu/faculty/rarneson/luckegalitarianism2.pdf, 29, accesat la 6 septembrie 2011, Ronald Dworkin, Sovereign Virtue, ed. cit., p. 11-12, Shlomi Segall, „In Solidarity with the Imprudent”, ed. cit., p. 188-190 sau Kok-chor Tan, „A Defense of Luck Egalitarianism”, The Journal of Philosophy CV, 11, 2008, p. 669-670.

21.[1] Nils Holtug, Kasper Lippert-Rasmussen, „An Introduction to Contemporary Egalitarianism”, în Egalitarianism. New Essays on the Nature and Value of Equality, ed. Nils Holtug şi Kasper Lippert-Rasmussen, Oxford, Clarendon Press, 2007, p. 2.

22.[1] Această observaţie este valabilă însă şi în cazul principiilor dreptăţii sociale apărate de egalitarienii distributivi sau al principiilor non-egalitariene apărate ca exigenţe fundamentale ale dreptăţii sociale.

23.[1] Spre exemplu, egalitatea accesului la avantaje, apărată de Cohen, sau egalitatea oportunităţilor pentru bunăstare, aşa cum a fost apărată de Arneson, cere nici mai mult nici mai puţin decât eliminarea din cadrul societăţii a tuturor dezavantajelor care sunt rezultatul „neşansei oarbe” (brute bad luck) (a neşansei pentru care un individ nu poate fi considerat în mod rezonabil drept responsabil), inclusiv a acelor dezavantaje create ca urmare a diferenţelor naturale între indivizi. Ele nu cer, altfel spus, doar eliminarea dezavantajelor cauzate de prevederile legale sau prejudecăţile sociale, ci şi a celor cauzate de circumstanţele în care ne naştem, creştem şi suntem educaţi sau – mai mult – a dezavantajelor cauzate de diferenţele de talent sau de alte înzestrări native între indivizi. Vezi G. A. Cohen, Why Not Socialism?, Princeton, Princeton University Press, 2009, p. 13-21 sau Richard Arneson, „Postscript”, in Equality: Selected Readings, ed. Louis P. Pojman şi Robert Westmoreland, Oxford, Oxford University Press, 1997, p. 228-241.

24.[1] Cerinţele egalităţii ca relaţie socială au fost rezumate excelent de Nancy Fraser. Pentru ca între membrii unei societăţi să există o relaţie de egalitate, a argumentat Fraser, formele standard ale egalităţii legale formale sunt necesare dar nu şi suficiente. Cel puţin alte trei condiţii adiţionale esenţiale trebuie satisfăcute: 1) fiecare membru al societăţii trebuie să dispună de un nivel de resurse materiale care să-i asigure independenţă şi „voce” în cadrul acesteia; 2) toţi membrii societăţii trebuie să se bucure de respect egal şi de oportunităţi egale de a atinge aprecierea socială (social esteem); şi 3) toţi cetăţenii trebuie să fie reprezentaţi echitabil în deliberările şi deciziile publice din cadrul societăţii. Vezi, spre exemplu, Nancy Fraser, op. cit., p. 36 şi 67-69 sau Nancy Fraser, Scales of Justice: Reimagining Political Space in a Globalizing World, New York, Columbia University Press, 2009, p. 16-18 .

25.[1] Vezi John Rawls, A Theory of Justice. Revised Edition, Cambridge, Belknap Press, 1999, p. 266 sau John Rawls, Justice as Fairness: A Restatement, Cambridge, Belknap Press, 2001, p. 42-43.

26.[1] De cele mai multe ori, comunitatea avută în vedere de egalitarieni este doar comunitatea domestică, naţională sau statală. Alţi egalitarieni se referă, însă, şi la comunitatea internaţională sau globală. Vezi, spre exemplu, Thomas W. Pogge, Realizing Rawls, Ithaca, Cornell University, Press, 1989, p. 211-280 sau Kok-Chor Tan, Justice Without Borders: Cosmopolitanism, Nationalism, and Patriotism, Cambridge, Cambridge University Press, 2004.