La vie en prose
The study embodies an investigation of James Joyce’s epistolary relationship with his soon-to-be wife, Nora Barnacle. The various interpretations of this wide spread subject matter tend to suffer (notably in the anglo-saxon territory) from a certain speech hyperspecialization (especially from a biographical stance). However, in the unseasoned eyes of the populace, they paradoxically had the exact opposite effect, of trivialization. Even Pat Murphy’s Nora, a 2000 film, proves it. Contrary to this array of expectations, the correspondence between Joyce and Nora draws attention to a series of stylistic particularities (oftentimes neglected by commentators for their so-called non-narrative quality): firstly, it pertains to the writer’s reconstruction of his beloved one’s past by trying to follow it in an almost museographic way (unforeseen visits to some of her old dwellings etc.). Another interesting note to make is that, in spite of Nora’s precarious schooling (cynically accentuated by experts), the beginning of their love is marked by one of the most elitist of literary genres, poetry (diligently pursued by young Joyce). Last but not least, in this essay, the embellishment of the lewd phrases that Joyce employs in his letters is subjected to a long-deserved relativization.
Keywords: modern british literature, literary correspondence, biography, James Joyce, Nora Barnacle, Richard Ellmann, love letters
1. Deşi romanul are statut autobiografic, trebuie păstrată o minimală atitudine ircumspectă cu privire la informaţiile furnizate de Breton. Chiar dacă, cel mai probabil, Nadja era în viaţa reală la fel de spectaculoasă în replici şi atitudini cum este şi prezentată, mai ales pentru că suferea de schizofrenie (lucru de care Breton îşi dă seama ruşinos de târziu, ţinând seama de pregătirea lui psihiatrică specializată). În André Breton, Nadja, traducere, postfaţă şi note de Bogdan Ghiu, Iaşi, ed. Polirom, 2013, p. 83.
2. Jean Paris, Joyce par lui-même, Paris, Éditions du Seuil, 1966, p. 70.
3. Richard Ellmann, James Joyce, The First Revision of the 1959 Classic, New York, Oxford University Press, 1983, p. 422.
4. Ibid., p. 433.
5. James Joyce, Dragă Nora, trad., cuvânt înainte şi note Bogdan-Alexandru Stănescu, Bucureşti, Art, 2013, p. 136.
6. Ibid., p. 138.
7. Conform Richard Ellmann, James Joyce, p. 590.
8. Ibid., p. 379.
9. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 55.
10. Susţine această ipoteză şi o poveste spusă de Dan Deşliu. O redau pe scurt: în România comunistă se organizau evenimente periodice de „culturalizare” în localităţile rurale. Erau trimişi scriitori pentru lecturi sau prelegeri în faţa ţăranilor. Deşliu ajunge într-o astfel de misiune în Dăbuleni unde, ca experiment, citeşte ţăranilor Le bateau ivre în traducere proprie. Aceştia nu numai că ascultă cu foarte mare atenţie, dar şi comentează aproape ca nişte avizaţi în domeniu (să nu uităm că ne aflăm într-o perioadă de maximă îndoctrinare). Disponibilitatea lor faţă de o asemenea poezie l-a lăsat pe Deşliu bouche bée. În Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Bucureşti, Eminescu, 1998, pp. 63-64.
11. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 22.
12. Ibid., p. 22n.
13. Ibid., p. 49.
14. Ibid., p. 50.
15. Volumul se află în posesia lui Stephen Joyce, conform lui Richard Ellmann, James Joyce, p. 307n. Stephen James Joyce este nepotul lui James Joyce şi a periclitat publicarea mai multor cărţi despre bunicul său. De asemenea, până când legislaţia a permis intrarea operei joyceiene în circuitul public, el a interzis citările din această operă. Iar cel mai malign şi revoltător lucru este faptul că, în 1988, Stephen Joyce a ars toate scrisorile pe care Lucia Joyce (fiica scriitorului şi deci mătuşa sa) i le-a trimis tatălui ei în perioada în care aceasta era internată în sanatoriu.
16. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., pp. 76-77.
17. O fotografie cu acest lănţişor găsim în Richard Ellmann, James Joyce, The First Revision of the 1959 Classic, New York, Oxford University Press, 1983, p. XVIII.
18. Jean Paris, Joyce par lui-même, Paris, Éditions du Seuil, 1966, p. 70.
19. James Joyce, Dragă Nora, p. 71.
20. Informaţia este bazată pe un interviu luat de Richard Ellmann surorii lui Joyce, Eva. Ameninţându-l că-l va părăsi şi va pleca în Galway, Nora îi scrie o scrisoare mamei ei îi anunţă decizia luată. Moment în care „Joyce looked over her shoulder and commented, « If you’re going home at least write ‘I’ with capital letter ». « What difference does it make? » said Nora.” în Richard Ellmann, James Joyce, pp. 312-313. Ironia observaţiei lui Joyce nu este atât maliţioasă şi delatoare, pe cât exprimă mâhnirea în faţa ameninţării de a-l părăsi. Chiar dacă, în realitate, Joyce trebuie să fi avut certitudinea că nu se va întâmpla asta.
21. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 115.
22. Conform lui Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 743.
23. Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Bucureşti, Humanitas, 2007.
24. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 51.
25. Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 243.
26. Cei morţi, în James Joyce, Oameni din Dublin, trad. şi note de Radu Paraschivescu, pref. Dana Crăciun, Bucureşti, Humanitas, 2012, p. 237.
27. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., pp. 117-118.
28. Ibid., p. 55.
29. Ibid., pp. 101-102.
La drept vorbind, înainte de a intra în vechea cameră a Norei, Joyce fusese în Finn’s Hotel pentru a lua masa şi mărturia lui cu privire la această experienţă, această „apropiere” de trecutul iubitei, este aproape la fel de emoţionantă. Deşi se bazează doar pe rememorare şi nefiind deci (cu o formulă maioresciană) „în chestie”, merită totuşi meţionată: „Astăzi am fost la hotelul unde locuia când am cunoscut-o. M-am oprit chiar la intrarea întunecoasă şi murdară, înainte de a pătrunde, atât de emoţionat eram. Nu le-am spus cum mă cheamă, dar am impresia că ştiau cine sunt. În seara asta stăteam la cină, în sala de mese din capătul holului, împreună cu doi italieni. N-am mâncat nimic. O fată cu chipul palid ne servea, poate că era chiar succesoarea ei. […] Am fost în camera pe unde trecea ea atât de des, purtând un straniu vis de dragoste în suflet. Dumnezeule, am ochii plini de lacrimi! De ce plâng? Plâng pentru că e atât de trist să mi-o imaginez mişcându-se prin încăperea asta, mâncând puţin, îmbrăcată sărăcăcios, nesofisticată şi vigilentă şi purtând tot timpul cu ea, în adâncul ascuns al sufletului, micuţa flacără care pârjoleşte sufletele şi trupurile bărbaţilor. Un ţinut straniu, o casă stranie, ochi stranii şi umbra unei fete stranii, stranii ce stă în tăcere lângă foc ori priveşte lung pe fereastră, înspre College Park, învăluit în ceaţă. Ce frumuseţe misterioasă îmbracă toate locurile unde a trăit ea!” în James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., pp. 81-82.
30. Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 323.
31. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 108.
32. Ibid., p. 114.
33. Ibid., p. 75.
34. Ibid., p. 76.
35. Ibid., p. 84.
36. Ibid., p. 94.
37. Ibid., p. 67.
38. Ibid., p. 67.
39. Ibid., p. 67.
40. Ibid., p. 67.
41. Ibid., p. 75.
42. Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 156.
43. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 33.
44. Ibid., p. 32.
45. Ibid., p. 35.
46. Richard Ellmann, op. cit., p. 177.
47. John Langshaw Austin, Performatif – Constatif în La philosophie analitique, Cahiers de Royaumont, Philosophie, nr. IV, Paris, Minuit, 1962, p. 270-281.
48. Întreaga poveste a trădării Norei se va dovedi falsă.
49. Joyce nu îndrăzneşte să-şi exprime această îndoială în prima scrisoare pe care i-o trimite Norei imediat după ce a aflat despre ipotetica trădare. Dar este neîndoielnic că acest gând l-a torturat pe Joyce din moment ce a simţit nevoia să-i mai scrie încă o epistolă Norei, în dimineaţa zilei imediat următoare. Şi începe în felul următor: „Este şase şi jumătate dimineaţa şi scriu în frig. Abia dacă am închis ochii toată noaptea. Oare Georgie e fiul meu? Prima noapte în care ne-am culcat împreună la Zürich a fost pe 11 octombrie, iar el s-a născut pe 27 iulie. Asta înseamnă nouă luni şi 16 zile. Îmi amintesc că a curs foarte puţin sânge în noaptea aia. Te-a mai futut careva înaintea mea?” în James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 46.
50. Ibid., pp. 44-45.
51. Ibid., p. 79.
52. Ibid., pp. 82-83.
53. Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 306.
54. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 87.
55. Frank Budgen a fost un apropiat al lui Joyce, un pictor care i-a fost alături în timpul redactării unei bune părţi din romanul Ulise. De asemenea, a fost primul care a identificat (marele lui avantaj fiind acela de a fi luat parte la facerea lui Ulise) sursele mitologice, mai exact, rescrierile subtile ale unor legende homerice deja bine cunoscute şi asumate de mai mulţi scriitori de-a lungul vremii. De exemplu, observaţia conform căreia orbirea lui Polifem cu un ţăruş încins în foc corespunde momentului din Ulise în care Bloom îşi aprinde un trabuc. Frank Budgen, James Joyce and the making of ‘Ulysses’, and other writings, Oxford University Press, 1972, p. 190.
56. În perioada pariziană a lui Joyce, acesta obişnuia să se întâlnească cu tot soiul de oameni în restaurante sau bistrouri. Iar în timpul unei astfel de întâlniri cu un grup mai mare de persoane cu afinităţi artistice mai mici sau mai mari, soţia unui om de afaceri îl flata în mod repetat şi-i strângea braţul în semn de admiraţie şi apropiere. Deşi Joyce părea incomod de circumstanţă, cu siguranţă Nora, care era şi ea prezentă, se afla într-o situaţie cu mult mai jenantă. Observând toate acestea, doamna Tanaka (soţia unui pictor japonez) i-a declarat Norei: „You are a martyr to a man of genius”. Norei nu i-a rămas decât să o aprobe zâmbind. Conform lui Richard Ellmann, James Joyce, ed. cit., p. 491.
57. Bogdan-Alexandru Stănescu face o încercare interpretativă în acest sens, dar ea este mai degrabă o intuiţie, o idee nedezvoltată suficient, rămânând deci la stadiul de evidenţă:
„[Flaubert] Încearcă să-şi imagineze, mai ales în cazul femeilor, ce chip au după ce iau un purgativ. Stop, preia Joyce ştafeta [aici urmează un citat din corespondenţa lui Joyce, referitor la acelaşi tip de fetiş] Ceea ce ursul, eremitul Flaubert îşi imaginează, Dante al Dublinului pune în practică, apoi descrie. Nu ştiu să se fi făcut o comparaţie între doamna Bovary, personajul, şi Molly Bloom…”. Ne exprimăm, o dată cu Bogdan-Alexandru Stănescu, regretul de a nu exista această comparaţie. În Bogdan-Alexandru Stănescu, Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip, Bucureşti, ART, 2013, p. 105.
58. Maria Banuş, Însemnările mele, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească, 2014, p. 96.
59. James Joyce, Dragă Nora, ed. cit., p. 88.
60. Ibid., p. 108.
