Alina Crihană, Repere identitare în memorialistica exilului literar românesc

1. În ceea ce priveşte reflecţia teoretică asupra conceptului
de „dublă identitate”, ilustrat în raport cu propria experienţă,
vezi eseurile autobiografice ale lui Sorin Alexandrescu şi,
îndeosebi „Farmecul îndoielnic al dublei identităţi”, în
Identitate în ruptură, Bucureşti, Univers, 2000. Cf. Simona
Antofi, „Un possible modèle culturel-identitaire roumain et
ses réflexions européennes: Sorin Alexandrescu”, în Annales
Universitatis Apulensis. Series Philologica, Alba-Iulia, 2012.
2. Vezi teoria lui Paul Ricoeur asupra „memoriei rănite” –
care o valorifică pe aceea a lui Freud privind rolul
compensator al „travaliului de doliu” („Deuil et Mélancolie”,
în Métapsychologie, Paris, Gallimard, 1968) şi cel traumatic al
„travaliului amintirii” („Remémoration, répétition et
élaboration”, în La Technique psychanalytique, Paris, PUF, 1970)
în exerciţiul rememorării (La mémoire, l’histoire, l’oubli, Seuil,
Paris, 2000, pp. 83-96).
3. Autoarea consideră exilul evreiesc ca fiind cel mai
reprezentativ sub acest aspect.
<<< 26
4. Aceasta ia forma „Ketmanului estetic” analizat de Czeslaw
Milosz în Gândirea captivă. Eseu asupra logocraţiilor totalitare
(Bucureşti, Humanitas, 1999).
5. „[Le] Soi, dont la fonction est principalement perceptuelle,
se réfère à la façon dont l’individu se perçoit, aux attitudes
et aux sentiments qu’il ressent à son égard, se rapporte au
soi-en-tant-qu’objet (self-as-an-object), d’attitudes,
d’évaluations. C’est ce que la personne pense d’elle-même et
formule à son propre sujet.” „[L]’Ego, dont la fonction est
principalement exécutoire, se réfère à un ensemble de
processus régissant le comportement et orientés vers
l’action. C’est l’aspect actif qui concerne l’action et
l’adaptation, se rapporte au soi-en-tant-qu’agent
(self-as-a-doer). C’est aussi le soi en tant qu’il se réfère aux
processus actifs de pensée, sélection, mémorisation.”
(L’Ecuyer, 1978: 21); apud Baugnet, 1998: 26). Cf.
Jean-Claude Kaufmann, Ego. Pour une sociologie de l’individu,
Paris, Nathan, 2001 ; L’invention de soi. Une théorie de l’identité,
Paris, Armand Colin, 2004 ; Quand Je est un autre. Pourquoi et
comment ça change en nous, Paris, Armand Colin, 2008.
6. Cf. Mihai Dinu Gheorghiu, „Exil, disidenţă şi a doua
cultură”, în Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii
sociale, Iaşi, Polirom, 2007: „Scriitorul exilat împinge voinţa
de demistificare până la ruperea totală a cordonului ombilical
cu mediul de origine.” (op. cit., p. 285)
7. „Am trăit peste treizeci de ani într-o dictatură, în România.
Unde fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţara întreagă,
şi ea, un spaţiu etanş în afară, supravegheat în interior. […]
Aşezate una peste alta prin constrângere, două realităţi
suprapuse forţat. Deşi oricare dintre ele te-ar fi putut zdrobi
ea singură.” (Regele se înclină şi ucide, Iaşi, Polirom, 2005, p.
180)
8. A se vedea eseurile şi romanele autobiografice, dar şi
ficţiunea „alo-autobiografică” Leagănul respiraţiei (2010
[2009]), care pune în fabulă experienţa concentraţionară a
poetului Oskar Pastior. (Am împrumutat termenul de
„alo-autobiografie” de la Béatrice Bloch, care îl foloseşte
pentru a defini acele ficţiuni în care „la subjectivité de
l’auteur s’écrit par la traversée et le partage de la subjectivité
de l’autre, à qui on enseigne l’écriture ou dont on partage
des moments de vie. […] Écrire à la place de l’autre (qui est
mort) ou avec l’autre (au cours de l’atelier d’écriture) : on
voit que ces deux catégories de récit entretiennent des
rapports de ressemblance entre eux, les récits de
compagnonnage bâtissant la mémoire de l’autre en même
temps que le sujet écrivain, les ateliers d’écriture
fictionnalisés fortifiant l’autre (le prisonnier) en même temps
que le moi (l’écrivain).” („Vers une allo-autobiographie?”
(pp. 55-62), în Bruno Blanckeman, Aline Mura-Brunel
& Marc Dambre (ed.), Le roman français au tournant du XXIe
siècle, Paris, Presses Sorbonne Nouvelle, p. 55, 56).
9. „Acesta e fără îndoială preţul cel mai cumplit pe care l-am
avut de plătit, deoarece l-am plătit prin ceilalţi care au suferit
pentru noi, în absenţa noastră. Singurele momente în care
m-am întrebat dacă aveam dreptate – şi dreptul – să ne
angajăm într-o astfel de luptă.” (Jurnal esenţial, Bucureşti,
Humanitas, 2010, p. 126)
10. Înscrierea romanelor „poliistorice” – şi, îndeosebi, a
acestei parabole a artistului care este Dumnezeu s-a născut în exil
– în ceea ce Philippe Lejeune numeşte „spaţiul
autobiografic” (1996: 165) este asumată explicit de scriitor:
„Era clar: Ovidiu eram eu, timpul său era al meu. Două
milenii, deci, nu numai că nu fuseseră de folos pentru un
progres moral sau politic, ci, dimpotrivă, deterioraseră
relaţiile dintre oameni şi putere. Ce era deci timpul? Un
vehicul pentru a avansa sau o posibilitate de a aluneca
înapoi? Şi dacă în Cavalerul resemnării făceam din nou să
coincidă timpul meu cu altul situat în trecut, era just să mă
întreb dacă timpul exista într-adevăr, şi dacă exista, de ce să-l
consider un progres şi nu un statu quo sau o posibilitate
permanentă de întoarcere la vreun izvor blestemat? Scriitor
blestemat şi eu pentru că descoperisem trucul şi îl
descopeream şi altora – un fapt de neiertat şi considerat ca
atare de către contemporanii mei, de majoritatea lor. Opera
mea devine astfel ceea ce Jünger a numit un « tratat despre
anarh », iar eu însumi un Waldgänger, un vagabond prin
pădurile timpului meu.” (Consideraciones sobre un mundo peor,
Plaza & Janes, Barcelona, 1978, text reprodus în revista
Secolul XXI, nr. 10-12/1997, 1-3/1998, Exil, sub titlul „Un
scriitor împotriva timpului său” (în traducerea Sandei
Popescu), p. 213)
11. Cf. Petruţa Spânu, „Exil et littérature”, în Acta Iassyensia
Comparationis, nr. 3/2005 (pp. 164-171): „Jusque dans la
nostalgie et le malheur, l’exil reste dynamique. Il se double
de l’image du voyage. Il implique l’espoir, ne fût-ce que
minimal, du changement, du retour ou de l’utopie.” (op. cit.,
p. 165, s. n.)
12. În planul politicilor culturale propriu-zise, „consecinţa
plecării acestor scriitori în exil a fost (spun pentru cine nu
ştie sau nu-şi mai aduce aminte) retragerea cărţilor lor din
biblioteci la „fondul secret” şi interdicţia de publicare a
oricărei referinţe (în presa literară, în cărţile de critică) despre
opera şi numele lor – ceea ce a însemnat o sărăcire continuă
a imaginii literaturii române, aşa cum era ea vehiculată acasă.”
(Ion Simuţ, „Cronologia exilului literar postbelic II”, în
România literară, nr. 24/2008, URL: http://www.romlit.ro/
cronologia_exilului_literar_postbelic_ii.
13. „Trebuie spus că, venind în Franţa, n-aveam deloc
intenţia să mă exilez. Ca urmare, am refuzat energic noţiunea
însăşi de exil. […] Veneam la Paris ca un om liber, cum om
liber fusesem şi în România. […] Exilul nu este o valoare.
Este o situaţie provizorie şi administrativă. Am crezut
întotdeauna că viaţa literară românească nu se poate petrece
decât în România. Nu în exil.” (România mea. Convorbiri cu
Blandine Tézé-Delafon, în româneşte de Irina Petraş, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, p. 95, 99)
14. Vezi, de pildă, Matei Cazacu, „Le spectateur engagé : du
côté de l’exil roumain”, în Roumanie, vingt ans après : la
« révolution » revisitée, textes édités sous la direction de
Catherine Durandin par Guy Hoedts, une publication
diploweb.com, 2010, pp. 61-67.
15. Reţinem ca ilustrativă poziţia Monicăi Lovinescu în
raport cu aşa-numita „demistificare” a pretinsului
„colaboraţionism” al lui Mircea Eliade: „Să judeci o carieră
de 50 de ani şi zeci de cărţi (de la istoria religiilor la literatură
– romane –, dar şi memorii, jurnale, publicistică) numai după
puţinele articole incriminate este de-o rea-credinţă şi un
fanatism care ne fac să rupem punţile cu Norman Manea.”
(Jurnal esenţial, op. cit., p. 319, s. n.)
16. „Dans la prise de conscience de son identité (de son
unité, de ses appartenances, de ses différences, de sa
valeur…) l’individu construit une représentation plus ou
moins claire d’une identité d’autrui faite d’un ensemble de
traits et qualités qu’il rejette et évite. Cette identité négative
27 >>>
<<< 28
accompagne nécessairement l’identité positive. Elle participe
– comme toutes les autres oppositions à d’autres identités
individuelles – à la conscience de l’identité. En effet,
l’existence propre […] naît de l’opposition à d’autres
existences. Ainsi le sentiment de différence retentit sur le
sentiment d’existence.”
17. Sintagma este inspirată de aceea a lui Michel Maffesoli –
„l’éthique de l’esthétique”/„etica esteticii” (cf. Au creux des
apparences. Pour une éthique de l’esthétique, Éditions de la Table
Ronde, 2007, p. 12, trad. noastră), fără a acoperi în întregime,
în înţelesul pe care i-l atribuim aici, semnificaţiile date de
sociologul francez. „Etica esteticului” ar implica, în cazul
analizat, atât o „difracţie” a esteticului „în ansamblul
existenţei” (personale) şi o anume „manieră de a fi (ethos)”
împărtăşită de autor cu „ai săi”, cât şi, mai ales, o filosofie
existenţială care fundamentează (re)configurarea istoriei în
memoriile apărute sub titlul Leapşa pe murite. Document poliţist
şi literar (Bucureşti, Adevărul Holding, 2011).
18. Cf. Eugen Simion, În ariergarda avangardei. Convorbiri cu
Andrei Grigor, Ediţia a II-a adăugită, Curtea Veche
Publishing, 2012; cf. Nicolae Ioana, „The Romanian
Literature after 1990. Conceptual and Directional
Modifications in the Critical Discourse”, în Procedia – Social
and Behavioral Sciences, vol. 63/2012, pp. 4-9; cf. Nicoleta
Ifrim, „Enjeu identitaire et légitimation de la valeur dans le
discours critique d’après décembre 1989”, în Annales de
l’Université « Dunărea de Jos », Fascicule XXIII, Mélanges
francophones, nr. 6/2011, pp. 47-57