Alina Crihană, Naraţiuni identitare în opera lui Octavian Paler: de la romanul parabolic la scriitura autobiografică posttotalitară

1. Ion Simuţ, „Variante la un autoportret” – Prefaţă la ediţia a III-a a volumului Autoportret într-o oglindă spartă, Iaşi, Polirom, 2010, p. 7.
2. Philippe Lejeune, Le Pacte autobiographique. Nouvelle édition augmentée, Paris, Seuil, 1996, p. 165.
3. Ion Simuţ, loc. cit.
4. Philippe Lejeune, op. cit., p. 187.
5. I.bidem, p. 42.
6. Pentru analiza specificului acestor formule, a se vedea, de pildă, Philippe Gasparini, Est-il je ? Roman autobiographique et autofiction, Paris, Seuil, 2004. În ceea ce priveşte demersul nostru, preluăm opinia autorului studiului, conform căreia „l’attribution à un roman d’une dimension autobiographique est […] le fruit d’une hypothèse herméneutique, le résultat d’un acte de lecture.” (op. cit., p. 32)
7. Împrumutăm conceptul din hermeneutica lui Paul Ricoeur, care, analizând „constituţia bipolară a identităţii personale şi colective” (cf. La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil, 2000, p. 95 – trad. noastră), operează distincţia între identitatea de tip idem („la mêmeté”) şi identitatea de tip ipse („l’ipséité”). Spre deosebire de identitatea de tip idem, bazată pe „o ierarhie de semnificaţii […] între care permanenţa în timp constituie gradul cel mai ridicat”, identitatea de tip ipse „nu implică nicio aserţiune privind un pretins nucleu neschimbător al personalităţii”. Aceasta din urmă „pune în joc o dialectică complementară celei a ipseităţii şi a identităţii de tip idem, mai exact dialectica sinelui şi a altuia decât sinele”. Conceptul în jurul căruia gravitează teoria ricoeuriană asupra „identităţii narative ” este desemnat prin sintagma „l’ipséité du soi-même”, care „implică alteritatea într-un grad atât de intim, încât una nu poate fi gândită fără cealaltă […]”. Din această perspectivă, sintagma „soi-même comme un autre” se lasă interpretată ca „soi-même en tant que … autre”. (Soi-même comme un autre, Paris, Seuil, 1990, pp. 12-14 – trad. noastră) Identitatea narativă, a lui „sine însuşi ca un altul”, este cea care polarizează semnificaţiile ficţiunii identitare.
8. Vom folosi termenul generic de „autoportret” pentru a desemna ansamblul faţetelor care compun identitatea narativă a autorului, reperabile în diverse texte ficţionale şi autobiografice. S-ar cuveni să amintim aici o categorie aparte, „autoportretul epistolar” (Jacques Lecarme, Éliane Lecarme-Tabone, L’autobiographie, Paris, Armand Colin, 1997, p. 33), căreia i s-ar subordona, la limită (într-o grilă autobiografică), Scrisorile imaginare.
9. J.-J. Wunenburger, Utopia sau criza imaginarului, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, p. 223.
10. Această iubire de sine este, şi ea, asumată de naratorul Deşertului…: „Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decat am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate.”
11. Având drept consecinţă revelaţia eşecului sau a „mizeriei utopiei”, autismul personajelor este, dintr-o altă perspectivă, o modalitate de deconstrucţie a utopiei totalitare, temă pe care am analizat-o în altă parte (Romanul generaţiei ’60. Imaginar mitopolitic şi ficţiune parabolică. De la mitocritică la mitanaliză, Galaţi, Europlus, 2011, pp. 185-191; Ficţionalizarea istoriei şi exilul utopic în romanul românesc postbelic, Galaţi, Europlus, 2011, pp. 135-143).
12. Această miză parabolică ar fi, în opinia lui Georges Gusdorf, o constantă a scriiturii autobiografice: „Dans l’ordre littéraire, il serrait erroné de croire que l’écriture du moi écrit la transcription de la personnalité en forme de projection planimétrique. L’écriture du moi évoque une expression du moi, un phénomène de surface. La parole du moi ne doit pas être crue sur parole ; elle n’est jamais qu’une parabole. Le narrateur, à la fois juge et partie, semble jouir du privilège de survoler le cercle et d’en habiter le centre. Illusion, car l’individu n’est pas maître et possesseur de son propre secret. […] La réalité, origine et foyer du sens, se dérobe aux prises des signes et symboles qui prétendent la représenter. ” [s. n.] (Auto-bio-graphie. Lignes de vie 2, Paris, Odile Jacob, 1991, p. 203). În proza şi eseurile autobiografice ale lui Octavian Paler, construcţia parabolică, legitimată de apelul la simbolul mitic şi de meditaţia autoreflexivă care permite transcenderea istoriei personale prin deschiderea către marile mistere ale condiţiei umane, este una patentă.
13. Ibidem, p. 262. În termenii lui G. Gusdorf, „une autobiographie digne de ce nom est le rêve d’une vie, plutôt que son histoire objective […]. L’autobiographie n’est pas la vérité de l’homme, mais son utopie, souvenir prophétique d’une identité qui s’invente dans la mesure même où elle se remémore […].” [s. n.]
14. Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, op. cit., p. 175 (trad. noastră).
15. Sébastien Hubier, Littératures intimes. Les expressions du moi,
de l’autobiographie à l’autofiction, Paris, Armand Colin, 2005, p. 34.
16. Philippe Gasparini, op. cit., p. 13.
17. Întâmplarea din 1937 se leagă de una dintre primele experienţe ale confruntării personajului-narator cu alteritatea şi, totodată, de o traumă identitară în care îşi are, parţial,rădăcinile sentimentul diferenţei şi al singularizării. Invitat de colegii de la „Spiru Haret” să joace „lapte-gros” în curtea liceului, adolescentul taciturn şi timid refuză, orgolios: „Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie « educată » şi « civilizată ». Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza caracterului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un « nu » arţăgos, agresiv, cand un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întampla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atat de mult de cea cu care fusesem deprins.” [s. n.] 18. Alex Mucchielli, L’identité, Paris, PUF, 1999 (4e édition), pp. 71-72. În opinia lui Mucchielli, sentimentul diferenţei apare ca un „corelativ al sentimentelor de singularitate sau de unicitate”: „Celui qui estime avoir une identité personnelle ne peut se penser comme totalement identique à autrui. Il est autre (altérité). La proximité, l’imitation… ne peuvent être totale fusion, sinon il y a perte d’identité au profit de l’investissement d’une autre identité. […] C’est dans le sentiment de différence qu’il faut faire rentrer […] la conscience de l’« identité négative ».”
19. Georges Gusdorf, „De l’autobiographie initiatique à l’autobiographie genre littéraire”, în Revue d’Histoire Littéraire de la France, no LXXV/6 / 1975, p. 971.
20. „Ratarea” nu este doar un leitmotiv al romanelor, ci şi o temă de reflecţie pentru autobiograful-eseist devenit „autor” al propriei vieţi (Georges Gusdorf, Auto-bio-graphie, op. cit., p. 260): „Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii « ratat », trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial.”
21. Am împrumutat termenul (în original: „verstrickt”) de la fenomenologul Wilhelm Schapp (In Geschichten verstrickt. Zum Sein von Ding und Mensch, Hamburg, Meiner, 1953), care crede că „lumea exterioară şi tot ceea ce i se asociază nu este decât un derivat al unor istorii” şi că „locul în care ar trebui să căutăm realul şi realul ultim este fiinţa încurcată în istorii”. (Empêtré dans des histoires. L’être de l’homme et de la chose, Avant-propos, traduction de l’allemand et postface par Jean Greisch, Paris, Éditions du Cerf, 1992. p. 5, trad. noastră).
22. Norbert Elias, La société des individus, traduit de l’allemand par Jeanne Étoré, Avant-propos de Roger Chartier, Paris, Librairie Arthème Fayard, 1991, p. 244.
23 Joël Candau, Mémoire et identité, Paris, PUF, « Sociologie d’a.ujourd’hui », 1998, p. 1.
24. Jésus Camarero, „La théorie de l’autobiographie de Georges Gusdorf ”, în Çédille, Revista de Estudios Franceses, 2008, no. 4, p. 69, URL: http://webpages.ull.es/users/
cedille/cuatro/camarero.pdf.