Corespondenţa unui bon vivant: Păstorel Teodoreanu

1. Porecla i se cuvenea pentru că bea prea multă apă, păcat recunoscut într-un răspuns versificat, lipsit de strălucire. Şi totuşi, pentru a apăra onorul „divinului critic”, de ce să nu scoatem la lumină un articol din decembrie 1947, intitulat Rememorări şi publicat în Naţiunea, în care mizantropul Călinescu admitea că, în juneţe (adică exact în perioada în care are loc schimbul epistolar cu Păstorel) mai comitea şi el nefăcute bahice, care erau, oricum, specialitatea prietenului său: „Eu sunt acela, împreună cu d. Sevastos, care am iniţiat, ca vechi cunoscător de bolţi subterane, pe d. Ralea în mulţumirile unei umane rotiserii cu pivniţă de vinuri. D. Ralea a fost aşa de entuziasmat, încât a ţinut cu orice chip a-şi manifesta dispreţul pentru bunurile capitalizate şi, plătind nişte farfurii, a început a le arunca în oglindă. Aceasta a scăpat, fiindcă nici actualul nostru ambasador la Washington nu este un Wilhelm Tell. Starea noastră de euforie a fost foarte înaintată în una din aceste împrejurări. Atunci am înjghebat o horă în jurul reprezentantului nocturn al forţei publice, care s-a arătat foarte agasat de astfel de producţii în pas agitat şi extravagant. Sergentul ne-a dus pe toţi la comisariat, şi noi am primit cu maliţie să-l urmăm, fiindcă d. Ralea era deputat. Comisarul, dotat cu simţul umorului, a ţinut să se scape cât mai iute de o societate aşa de turbulentă, care cita autorităţile guvernamentale cu atâta înlesnire”. (G. Călinescu, Opere, Publicistică, vol. VI, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008, pp. 1018-1019).

2. „Actualmente, Giorge Pascu umblă cu uşurinţă pe picioarele dinapoi (parcă aşa ar fi umblat de când lumea) şi în această poziţie extravagantă sue scările facultăţii de litere, unde ţine curs de filologie”. (Al.O. Teodoreanu, Tămâie şi otravă, vol. I, Editura Naţională Ciornei S.A., Bucureşti, 1934, p. 176).

3. Arareori verbul lui Păstorel se arată mai indignat decât în aceste texte la adresa celui care îl insultase şi-l „săpase” în consiliul Facultăţii de Litere pe nobilul Ibrăileanu, bolnav acum, cândva protectorul său: „Când simplă eroare de tipar a Vieţii Româneşti, râvneai la catedra care din nenorocire ţi s-a dat, ai uitat că la vederea d-lui Ibrăileanu te gudurai ca o javră, lichea, alergând după el cu pălăria în mână, pe străzi, slugoiule?” (Al.O. Teodoreanu, Tămâie şi otravă, vol. I, Editura Naţională Ciornei S.A., Bucureşti, 1934, p. 172). Deşi un specialist onorabil pentru acea vreme în literatura română veche (fireşte, mediocru dacă-l comparăm cu N. Cartojan), Giorge Pascu pare condamnat să rămână în memoria nedreaptă a urmaşilor drept ipochimenul caricaturizat de Păstorel.