O reprezentare a morţii în existenţialism. Sartre care moare

1. Problema dezechilibrului dintre imaginarul şi discursul cultural al morţii, şi, respectiv, al ceea ce există înainte de naştere preocupă mai puţini tanatologi. Totuşi, găsim o abordare interesantă la Henri Cueco: Happy dol, în: Baschet, Claudine et Batailles, Jacques (éditeurs): La mort à vivre. Approches du silence et de la souffrance. Autrement. Paris, 1987, « Série Mutations », p. 203. Autorul emite ipoteza morţii ca de-naştere.
2. Jankélévitch, Vladimir: La mort. Flammarion, 1977, pp.92-132.
3. Idem, p. 192.
4. A se vedea: Gauthier, Alain: Du visible au visuel, Presses Universitaires de France, 1998. Autorul explică epoca actuală ca o trecere de la vizibil la vizual, iar nu de la invizibil la vizibil. Totul acum este sub semnul exhibării publice. Aproximativ aceeaşi idee este relaută de Patrick Baudry în: La place des morts. Enjeux et rites, Paris. Armand Colin, 1999, p. 75.
5. Elias, Norbert: La solitude des mourants, traduit de l’allemand par Sibylle Muller, suivi de Vieillir et mourir. Quelques problèmes sociologiques. Traduit de l’anglais par Claire Nancy. Christian Bourgois Éditeur, 1998. În special pp. 98-100. Totodată, e de precizat că criticile lui Elias se îndreaptă asupra societăţilor occidentale tari, unde are loc pe scară mare internarea bătrânilor în aşezăminte specializate în escamotarea acestei vârste, în punerea ei în parenteze şi accelerarea întru moarte din pricina dez-investirii afective.
6. tr.n. Riley, John W.: Death and Dying, în: Dickinson, George; Leming, Michael R.; Mermann, Alan C. (editors): Dying, Death and Bereavement. The Dushkin Publishing Group,
Inc, Sluice Dock, Guilford Conneticut, USA, 1993, p. 8.
7. Beauvoir, Simone de: La cérémonie des adieux suivi de Entretiens avec Jean-Paul Sartre août-septembre 1974. Gallimard, 1981.8. Despre capcanele pe care conceptul de mimesis le ascunde şi pentru o bună înţelegere a dependenţei accepţiunilor sale de istoricitate, în: Compagnon, Antoine: Demonul teoriei –literatură şi bun simţ. Traducere de Gabriel Marian şi Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Colecţia „Săgetătorul”, Cluj, 2007. Aici, în textul nostru, sensul este brut(raportarea teoriilor literare la prima lectură a lui Aristotel) de reprezentare ca preluare fotografică a realităţii.
9. Memoria este prezentarea din nou, într-un cadru nenatural, al minţii, sau măcar prin intermediul acestuia, a ceea ce a fost odată prezenţă. Fenomenul mnemonic aduce la viaţă
urma lucrului, absenţa sa, care pe de o parte trimite la ea însăşi, la faptul că e lipsă, iar pe de altă parte, trimite la ceea ce a fost, şi care fără ea ar fi fost ca şi când nu ar fi fost. Preţul
rememorării este, în termenii fizicii moderne, o sporire a entropiei, astfel că, aducând iluzia repetabiltăţii, a re-instituirii trecutului, a regăsirii pierdutului, ea retrage şi mai mult
momentul plin al acestora, momentul întâmplării lor.
10. Thomas, L.V., Mort et pouvoir, préface par Jean-Didier Urbain, Paris, Éditions Payot & Rivages, 1999, p. 7.
11. Jankélévitch, Vladimir: Op. cit., p. 357.
12. Idem, p. 54.
13. Ellis, Cristopher: Static and genetic phenomenology of death, Contretemps, nr 2, May, 2001, pp. 161-162.
14. Ellis acordă o chiar prea mare, discutabilă atenţie istoricităţii raportului omului cu moartea şi, pornind de la tezele lui Ph. Ariès, mai precis de la ceea ce acesta numeşte
moartea îmblânzită, îi reproşează lui Heidegger faptul de a fi extrapolat toată problematica Dasein-ului ca fiinţă întru moarte la întreaga scară istorică: Heidegger passes over the
historicity of his own statements on death, effaces the historical memory of death. (Op. cit., p. 162). Dar, dacă îi putem da dreptate lui Ellis în observarea existenţei unui prag dincolo
de care construcţiile teoretice ale lui Heidegger ar putea ascunde sub cupola invariantei exact variabila, totuşi, frica propriu-zisă de moarte, nu încape indoială, este inerentă
umanului. O demonstrează/susţin tanatologi celebri ca Bronislaw Malinowski, Ernest Becker, Michel Vovelle.
15. Faptul că vorbim despre un construct nu trebuie să determine percepţia unidimensională a obiectivităţii. O obiectivitate care se construieşte nu devine complet
artificială. La fel cum o operă literară, fără să fie o clonă a unei realităţi anume, aduce un aport de posibilităţi cognitive referitoare lume.
16. Despre importanţa temei libertăţii care substituie, la Sartre, tema autenticităţii – de prim plan la Heidegger – şi despre o oarecare trădare a lui Sartre faţă de obsesia
existenţialistă a morţii prin miza pe libertate, găsim în: Gray, J. Glenn: The Idea of Death in Existentialism. The Journal of Philosophy, vol. 48, no. 5 (mar. 1, 1951), p. 124. Despre
felul sinuos de concepere a libertăţii: Mounier, Emmanuel: Introduction aux existentialismes. Gallimard, 1962.
17. Rossum, Walter van: Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre, traducere de Vlad Cucu-Oancea, editura Paralela 45, Piteşti, 2003.
18. Doubrovsky, Serge: Autobiographiques de Corneille à Sartre. Presses Universitaires de France, „Perspectives critiques”, 1988, pp 158-167.
19. S-au făcut suficientă psihanaliză pe marginea cuplului. Deschis, trădător prin vocaţie şi program. Despre voyerismul Castorului şi întâlnirea purificată în literă prin epuizarea sexualităţii cu/în ceilalţi, scriu Doubrovsky şiWalter van Rossum.
20. Savater, Fernando: Viaţa eternă. Traducere de Cristina Sava şi Rafael Pisot. Polirom 2008, Colecţia Plural M., p. 52.
21. tr.n., Beauvoir, Simone de: Op.cit., p. 13. * *Franceza este o limbă mai puţin flexibilă la abandonarea politeţii lingvistice. În textul original se află pronumele vous. Persoana a doua plural este singura folosită în dialogurile dintre Sartre şi Simone de Beauvoir. Faptul este interpretat de Doubrovsky ca o distanţă adusă în miezul cuplului în vederea, o dată, a masculinizării lui de Beauvoir, o masculinizare voită, dorită de ambii (pe lângă
masculinitatea denotată de apelativul Castor) şi apoi, pentru a disocia ceea ce Simone înseamnă de celelalte aventuri, numeroase, după cum se ştie, ale lui Sartre. Mai multe în:
Doubrovsky, Serge: Op. cit., p. 160.
22. tr.n., Ibidem.
23. tr.n., Ibidem.
24. tr.n., Beauvoir, Simone de: Op. cit., p. 35.
25. Este vorba despre Entretiens avec Jean-Paul Sartre, aoûtseptembre 1974, care urmează în ediţia Gallimard Ceremoniei de adio. Aici, în interviuri, Simone de Beauvoir precizează că a prelucrat pe cât de puţin posibil materialul (înregistrările interviurilor ei cu Sartre), pentru a surprinde spontaneitatea, gândirea vie a lui Sartre.
26. Termen folosit de Susan Bainbrigge ca o replică a celui, necuprinzător după ea, de autobiografie. Bainbrigge, Susan:“La ceremonie des adieux” and “Le livre brise”: situating
Sartre in the Text, in The Modern Language Review, vol 97, No 4 (oct. 2002).
27. Ricoeur, Paul: Memoria, istoria, uitarea. Traducerea de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik. Editura Amarcord, Timişoara, 2001. Autorul consideră că în toate fazele,
inclusiv în cea de alegere a surselor, operaţiunii istoriografice avem de-a face cu interpretarea. Mai mult, pentru Ricoeur mimesis-ul este imitaţie creatoare, el nu
reiterează realitatea, ci o rupe deschizând-o înspre spaţiul literaturii, dar nu numai. Aparent paradoxal, mimesis-ul destramă, dar şi leagă în acelaşi timp, având atât o funcţie  configurativă, cât şi una de mediaţie.
28. Thomas, Louis-Vincent: Rites de mort. Pour la paix de vivants, Fayard, 1985. Mai ales capitolele: Rituel funéraire: finalité et perspectives şi Les rituels de passage: séparation et
integration.
29. „Recurgerea la apărarea psihologică lipseşte individul de creativitate, el încetează să fie creatorul propriei biografii, luând ca pretext istoria, societatea, grupul de referinţă,
pulsiunile şi interdicţiile sale inconştiente. Cu cât este mai mare apărarea, cu atât este mai mică instanţa Eului.” (Kirshbaum, Eduard, Eremeeva Alina: Psihologia apărării.
Traducere de Ana Miroiu, EuroPress Group, Bucureşti, 2007, p. 194)
30. „Tristeţea este egoistă. Nu vorbesc decât despre mine. Nu pot vorbi despre ea, nu pot spune ce reprezenta ea, nu pot face un portret bulversant”. Barthes, Roland: Jurnal de
doliu, text stabilit și adnotat de Nathalie Léger. Traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun. Cartier, 2009, p. 203.
31. „A scrie pentru a-ţi aminti? Nu pentru a-mi aminti, ci pentru a combate sfâşierea uitării ce se anunţa absolută. Această – curând-«nicio urmă», nicăieri, în nimeni”. Idem, p.
121. Aici, dar şi în alte multe fragmente ale jurnalului barthesian, obiectului mort nu i se retrag investiţiile libidinale (Freud), din contră, se produce un asaltsuplimentar asupra acestuia, datorat fricii că va fi pierdut, conştientizării că el se perimează oricum. Doliul oscilează între realizare şi subminare.
32. Idem, p. 163.
33. Idem, p. 152.
34. Doliul alb se referă în general la doliul care se derulează la apropiaţi, când fiinţa e încă în viaţă, dar e atinsă de demenţă sau suferă de o diminuare psihică aproape de moartea psihică. Este folosit frecvent cu privire la bolnavii de Alzheimer. Există însă şi o accepţiune mai generală, de doliu a ceea ce nu a putut să fie, a netrăitului. Despre aceasta la: Aulniers, Luce des : Deuil et funérailles, în: Bureau, Serge: Aujourd’hui, la mort, Fides. Radio-Canada Chaine Culturelle FM, Québec, 1996, p. 74.
35. tr.n., Beauvoir, Simone de: Op.cit., p. 13.
36. tr.n., Op. cit., p. 22.
37. Idem, p. 33.
38. tr.n., Idem, p. 131.
39. tr.n., Jankélévitch, Vladimir: Op. cit., p. 147.
40. Koestler, Arthur; Camus, Albert: Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, ediţie revăzută şi adăugită. Traducere din limba franceză de Ioana Ilie, introducere şi studiu critic de Jean
Bloch-Michel. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 141.
41. tr.n., Beauvoir, Simone de : Op.cit., p. 62.
42. tr.n., Idem, p. 73.
43. Kübler-Ross, Elisabeth: On Death and Dying. Simon & Schuster/Touchstone, 1969; Questions & Answers on Death & Dying. Simon & Schuster/Touchstone, 1972.
44. În această direcţie, aprofundări subtile întâlnim la Wim Dekkers: What Do we call ‘Death’? Some Reflections on the End of Life in Western Culture, în: Ethical Perspectives 2 (1995) 3, pp. 188-197. Acesta desface medicina din chingiile ruşinii, argumentându-şi demersul printr-o privire fără prejudecăţi asupra fenomenului. Medicina de astăzi nu mai este cea de ieri, progresul ei, privit simplu între cele două puncte, trecut-prezent, este un salt. De la artă, ceea ce era odată, la ştiinţă. Ceea ce este de relativ puţin timp.
45. tr.n., Idem, p. 69. Cartea este înţesată de astfel de pasaje în care lectura este a semnelor trupului cu o tendinţă pregnantă de situare a acestora într-un câmp mai înalt de
sens. În speţă, după cum vom vedea, aici, de Beauvoir face referinţă la acea deschidere a lui Sartre înspre ceilalţi, acea acceptare preponderent senină a situaţiei sale.
46. Doubrovsky, Serge: Op. cit., p. 162. Autorul vorbeşte şi despre un Castor falic rezultat printr-un cumul de paternalitate, tangent instanţei supra-eului. În cazul Ceremoniei ne putem dispensa de prezumţia de masculinitate. Simone se construieşte pe figura mamei,
eventual a mamei puternice, dar filoane castratoare nu există. Efeminarea lui Sartre, abandonul sexualităţii sunt chestiuni care ţin de trupul însuşi care intră prin bătrâneţe
în moarte.
47. Brainbrigge, Susan: Op. cit., p. 839.
48. M. Sigal, Psychopathologie du vieillissement, în: Martineau, Jean-Pierre (ed): Psychologie du vieillissement. Presses Universitaires de Mirail, 1993, p. 111.
49. Thomas, Louis-Vincent: Rites de mort. Pour la paix de vivants, Fayard, 1985. E interesantă această modalitate a umanităţii de a concepe moartea. Opusă mamei individuale
şi singulare care aduce în lume este această mamă: colectivă- instrumentală-efect (maternage) care facilitează – în fapt de la o distanţă dincolo de măsură – o naşterestranie, atopică şi solitară, poate fără nici o finalitate.
50. tr.n., Op. cit., p. 157.
51. tr.n.: Morţii nu sunt niciodată doar oameni pe care nu-i mai vedem şi Morţii nu sunt niciodată schelete care ne-ar obliga la căinţă, ci încă persoane, şi, câteodată, chiar prea prezente în: Baudry, Patrick: Op. cit., p. 132 şi p. 146.
52. În literatura tanatologică a ultimilor două decenii se întâlnesc ambele atitudini. Sunt cercetători care exaltă încă necesitatea dezvăluirii cu orice preţ. Alţii aduc în discuţie
faptul că refuzul, negarea sau tabuul morţii nu este atât de simplu de precizat pe cât se crede. Raţionalismul excesiv, cel care doreşte exorcizarea completă a morţii, dominarea
totală a fricii de moarte conduce înspre o banalizare a morţii care se învecinează, practic, cu tăcerea de care era înconjurată moartea în anii ‘60. Mai multe amănunte:
Baudry, Patrick: Op. cit., p. 187; Momeyer, Richard W.: Fearing Death and Caring for the Dying, în: Dickinson, George; Leming, Michael R.; Mermann, Alan C. (editors): Op. cit.,
pp 33-34; Larouche, Jean-Marc: Bienfaits et méfaits de la thanatologie, în: Bureau, Serge: Op. cit., p. 222.
53. tr.n., Vovelle, Michel: La peur de la mort a-t-elle une histoire?, Baschet, Claudine; Batailles, Jacques (éditeurs): Op.cit., p. 16.
54. tr.n., Op. cit., p. 159.
55. Kastenbaum, Robert: While the Old Man Dies: Our Conflicting Atttitudes toward Elderly în: Dickinson, George; Leming, Michael R.; Mermann, Alan C. (editors): Op. cit., p.63.
56. Idem, pp. 63-65.
57. Norbert, Elias: Op. cit.
58. Societatea este cu adevărat greu captabilă într-o singură lege. Ea este specialistă în a-şi găsi supape, în a eluda propriile sale principii. Astfel, se consideră natural ca bătrânii să moară, se pun puţine stavile împotriva acestui curs aşa-zis firesc al lucrurilor, dar, pe de altă parte, firescul care l-a constituit de atâta timp moartea este pe larg discutat. Eutanasia este abolirea acestui firesc. Aşa cum sunt naşterile controlate din punctul de vedere al celuilalt
firesc, al naşterii. Nu vrem să sugerăm că aceste noi regândiri sociale ar fi rele. Doar faptul că se investeşte energie, interpretare şi chiar normalizare pe porţiuni mici,
se secţionează corpul social fără a se ţine cont de interdependenţe sau de o logică internă generală, de coerenţă. Ceea ce ar trebui să aducă după sine suspiciunea ca program de raportarea la aşa-zisele normalităţi sociale.
59. Baudry, Patrick: Op.cit., p. 92.
60. Baudrillard Jean: L’échange symbolique et la mort. Gallimard, 1977, p. 251.
61. Bainbrigge, Susan: Op. cit., p. 835.
62. tr.n., Op. cit., p. 76.
63. tr.n., Op. cit., p. 52.
64. tr.n., Idem, p. 34.
65. „«Dar nu mai sunteţi bolnav.» Şi el: «Atunci ce sunt? Diminuat?» Acest cuvânt m-a sfâşiat” în Op. cit., p. 77.(tr.n.)
66. Cf. Sigal, M.: Psychopathologie du vieillissement, în: Martineau, Jean-Pierre (éd): Psychologie du vieillissement. Presses Universitaires de Mirail, 1993, pp. 105-121. Autorul atenţionează asupra faptului că regresiunea trebuie considerată ca o adevărată miză psihică (mecanisme de apărare), nu ca o fugă sau o negare a persoanei.
67. tr.n., Idem, p. 111.68. Bainbrigge, Susan: Op. cit., p. 840-841.
69. tr.n., Beauvoir, Simone de: Op. cit., p. 53.
70. tr.n., Op. cit., p. 445.
71. tr.n., Idem, p. 87.
72. tr.n., Idem, p. 97.
73. În ceea ce priveşte gloria, Sartre şi-a păstrat rezervele: Gloria nu este niciodată pură. Ea presupune arta, dar şi politica şi o groază de lucruri. tr.n., Op. cit., p. 213
74. Beauvoir, Simone de : Op. cit., p. 111.
75. Lévinas, Emmanuel: Moartea şi timpul. Traducere Anca Măniuţiu, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, p. 56.
76. Idem, p. 57.
77. Beauvoir, Simone de: Op. cit., p. 46.
78. „Meseria mea de scriitor este complet distrusă… Într-un sens, asta îmi retrage orice raţiune de a fi… am fost şi nu mai sunt, dacă vreţi. Dar, ar trebui să fiu foarte abătut şi, dintrun motiv pe care nu-l cunosc, mă simt destul de bine: nu sufăr niciodată de tristeţe şi nici de momente de melancolie gândindu-mă la ceea ce am pierdut…”; tr.n., Beauvoir, Simone de: Op. cit., p. 110.
79. O explicaţie clară a conceptelor sartriene, dublată de o interpretare fină găsim în: La Balme, Denis: La mort, le sens, l’existence. Presses Universitaires de France, 1997, pp. 58-67.
80. tr.n., Beauvoir, Simone de: Op. cit., p. 520.