Declaraţia PMR din aprilie 1964 şi poziţia intelectualităţii din RPR

1. Poziţia exprimată de Partidul Muncitoresc Român în
aprilie 1964 reprezintă un subiect care a intrat cu
predilecţie în atenţia istoriografiei româneşti, după
evenimentele din anul 1989. Accesul la documente a
permis liberalizarea cercetării acestei complexe
problematici politico-diplomatice, astfel încât astăzi
deţinem în peisajul istoriografic câteva studii reper
asupra subiectului invocat mai jos. În mod evident nu
putem trece cu vederea importanţa memorialisticii, în
special dacă ne raportăm la câteva mărturii esenţiale, ale
unora dintre principalii actanţi politici români,
implicaţi în derularea evenimentelor. Întrucât spaţiul
nu ne permite, în rândurile ce urmează câteva repere
bibliografice şi memorialistice: Alexandru Oşca, Vasile
Popa, O fereastră în cortine de fier. Declaraţie de
independenţă, Focşani, 1997, Mihai Retegan, 1968, din
primăvară până în toamnă, Rao, 1998; Stelian Tănase,
Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, Humanitas,
Bucureşti, 2006; Idem, Istoria căderii regimurilor
comuniste. Miracolul revoluţiei, Humanitas, 2009;
Niculescu-Mizil, Paul, O istorie trăită, Bucureşti, 1997.
Niculescu-Mizil, Paul, De la Comintern la comunism
naţional, Bucureşti, 2001; Vladimir Tismăneanu,
Fantoma lui Gheorghiu Dej, Humanitas, 1995 (ediţia I);
Idem, Fantoma lui Gheorghiu Dej, Ediţia a II-a,
Humanitas, 2008; Idem, Stalinism pentru eternitate,
Polirom, Iaşi, 2005; Idem, Scrisori din Washington
Polirom; Idem, Sociologia comunismului în „22” din 18
februarie 2002; Idem, Revizionismul Marxist şi spectrele
comunismului în „22” din 9 februarie 2007; Pierre du
Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni
politice, Humanitas, 2004; Liviu Ţăranu, România în
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2007. Pentru problema a
raporturilor economice şi militare din cadrul CAER şi
al Tratatului de la Varşovia vezi şi Andrei Miroiu, Locul
României în Tratatul de la Varşovia, în „22” din 3, 11,
18, 25 august, 2004; Lavinia Betea, Maurer şi lumea de
ieri, Arad, 1995; Vladmir Tismăneanu, Cristian Vasile,
Perfectul acrobat. Leonte Răutu, Măştile Răului,
Humanitas, Bucureşti, 2008; Sorin Toma Privind
înapoia amintirile unui fost ziarist comunist, Bucureşti,
Compania, 2004; Karl Marx, Însemnări despre români,
Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.
2. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al
PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dos. 31, 1964, ff.
28-70. 80-144. Studiul reprezintă valorificarea unor
discuţii ale membrilor CC şi ale Biroului Politic al
PMR, cu privire la raporturile politice, economice şi
sociale ale statelor membre ale CAER, Tratatului de la
Varşovia precum şi consideraţii, privitoare la poziţia
internaţionale a Republicii Populare Chineze şi a
contradicţiilor acesteia cu URSS. Se remarcă punctul de
vedere antisovietic, al participanţilor la dezbateri, chiar
dacă această poziţie era nuanţată de un act de dirijare
latentă, dinspre conducerea PMR.
3. Sunt foarte numeroase în text referirile la principiile
dogmatice leniniste ca şi trimiterile la tezele lui Marx.
4. Poziţia Partidului –muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale în
„Probleme ale păcii şi socialismului” nr. 7, 1964 pp. 10-
12.
5. Ibidem
6. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere
în istoria comunismului românesc, Curtea Veche,
Bucureşti, 2007, p. 221.
7. Dej era în deplină cunoştinţă de cauză asupra
afirmaţiilor lui Maurer, probabil şi inspiratorul lor.
8. Pierre du Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra
unei ascensiuni politice, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp.
40-41.
9. János Kádár, (născut János Jozsef Csermanek) (n. (26
mai 1912 – d.6 iulie 1989), a fost un politician ungar,
conducătorul comunist al Ungariei din 1956 până în
1988, şi prim-ministru al Ungariei între anii 1956 şi
1958 si între 1961-1965. Era de origine mixtă –
maghiară, slovacă şi germană.
10. „România Liberă”, 17, aprilie, 1964.
11. Revista „Probleme ale păcii şi socialismului” publică
integral textul Declaraţiei in aprilie, în numărul 7 pe
anul 1964, alături de intervenţii comentate ale
redactorilor. La fel de important de subliniat este faptul
că documentul va constitui element de lectură
obligatorie, în diversele paliere instituţionale ale
societăţii româneşti.
12. Ibidem, p. 1
13. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al
PCR, Secţia Cancelarie, dos 31, 1964.
14. Ibidem, f. 51.
15. Ibidem, 51.
16. Vladimir Tismănenau, Sociologia comunismului …,
p. 8.
17. A se înţelege neintervenţia sovietică.
18. Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc
Roman in problemele mişcării comuniste si muncitoreşti
internaţionale adoptată de Plenara lărgita a C.C. al
P.M.R. din aprilie 1964, Bucureşti, Ed. Politică, 1964,
pp. 36-39.
19. Vezi „Problemele „Păcii şi Socialismului” nr. 7 ,
1964.
20. Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902,
Bucureşti – d. 8 februarie 2000. În anul 1937 a devenit
membru al Partidului Comunist din România. Între
anii 1947-1951, a deţinut funcţia de preşedinte al
Comitetului Olimpic Român. Membru titular al
Academiei Române din 1955. În guvernul Petru Groza
a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul
Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice. În acelaşi an, a
făcut parte din delegaţia care a participat la Conferinţa
de Pace de la Paris. A fost numit ministru de externe în
1957 în guvernul condus de Chivu Stoica. În 1958 a fost
ales preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale
(funcţie de şef de stat). A fost ales membru al Biroului
Politic al CC al PCR în 1960, poziţie pe care a păstrato
şi după numirea sa ca prim-ministru în 1961. În lupta
pentru putere care a urmat după moartea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej în 1965, Maurer, împreună cu Emil
Bodnăraş şi Manea Mănescu (şi alţi membri importanţi
în CC al PCR) l-au sprijinit pe Nicolae Ceauşescu
împotriva lui Gheorghe Apostol. În anii care au urmat,
Maurer a contribuit la consolidarea puterii lui
Ceauşescu, de exemplu prin înlăturarea din funcţia de
ministru de externe al lui Corneliu Mănescu.
21. Valter Roman n. 7 octombrie 1913 – 11 noiembrie
1983. Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mişcarea
comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae
Goldberger, care l-a ajutat sa plece în URSS, tranzitând
Cehoslovacia. După 1936 s-a înrolat voluntar în
Brigăzile Internaţionale de partea forţelor republicane
din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuţi în
Spania au fost evocaţi în volumul autobiografic Sub
cerul Spaniei. Cavalerii speranţei. În războiul civil din
Spania a avut gradul de maior şi a fost comandantul
unui batalion de artilerie din brigada a 11-a
„Venceremos”. În Spania, Walter Roman s-a căsătorit
cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul
războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica
Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a
refugiat in Franţa, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a
condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor
în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în
subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif
Chişinevschi. A fost decorat în 1945 de Moscova cu
“Steaua roşie”. În acelaşi an, sub ocupaţie sovietică şi
sub noul regim dominat de comunişti, a fost în gradul
de general-maior în armata română. Un an mai târziu,
în 1946, Valter Roman a fost numit şef al Direcţiei de
Educaţie, Cultură şi Propagandă a Armatei, iar între
1947-1951 ocupă postul de şef al Direcţiei Superioare
Politice a Armatei. În 1951 devine membru al CC al
PCR şi ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor (până
în ianuarie 1953, când a fost înlăturat funcţii odată cu
îndepărtarea „grupului Luca-Pauker-Georgescu”). Din
1954 până la deces a fost director al Editurii Politice, el
susţinând că astfel ar fi fost „marginalizat” de regim;
vezi şi Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu
Dej, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Humanitas,
Bucureşti, 2008.
22. ANIC,Fond cit. f. 67..
23. Poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele
mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, pp. 32-
34.
24. Ibidem, p. 35.
25. ANIC, Fond cit. f. 30.
26. Ibidem, f. 37.
27. Ibidem, f. 38.
28. Ibidem, f. 39.
29. Ibidem.
30. Ibidem.
31. Brăduţ Covaliu (n. 1 aprilie 1924, Sinaia – d. 29 mai
1991, Bucureşti) a fost un pictor român, reprezentant al
realismului socialist.Între 1942-1947, a studiat la
Academia de arte frumoase din Bucureşti avându-l ca
profesor la pictură pe Jean Al. Steriadi. A debutat în
1953, expunând la Salonul Oficial, apoi a participat cu
regularitate la expoziţiile oficiale (republicane şi
municipale) precum şi la numeroase expoziţii de grup
în ţară şi peste hotare, pe toate continentele. În 1962,
reprezintă România la Bienala de la Veneţia. În 1963,
este ales secretar al Uniunii Artiştilor Plastici, iar în
1968, este ales Preşedinte al aceluiaşi for. Din 1969,
desfăşoară activitate didactică la Institutul pedagogic
din Bucureşti, apoi la Institutul „N. Grigorescu”.
32. Ion Jalea (n. 19 mai 1887, Casimcea, judeţul Tulcea
– d. 7 noiembrie 1983), academician şi sculptor român.
După ce absolvă în 1908 Şcoala de Arte şi Meserii,
urmează studiile Academiei de Arte Frumoase din
Bucureşti, avându-i profesori pe pe sculptorii Frederik
Storck şi Dimitrie Paciurea. Îşi desăvârşeşte formaţia
artistică la Paris, la Academia Julian, în atelierul lui
Antoine Bourdelle. Obţine Marele Premiu al
Expoziţiilor Internaţionale de la Paris şi de la
Barcelona, Premiul naţional pentru sculptură (1941),
Premiul de Stat (1957) şi – în acelaşi an – titlul de Artist
al Poporului. Din 1956 a funcţionat ca preşedinte activ
al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Sculptorul
Ion Jalea este autor a numeroase monumente, statui,
busturi, reliefuri, compoziţii alegorice. La baza viziunii
lui stă cultul pentru formă ca rezultat al observării
realităţii – în special a figurii umane – şi tendinţa
încorporării unor morfologii fantastice evocatoare ale
mitologiei antice. Sculpturile sale au un sens idealizant,
autorul vizând în permanenţă glorificarea unor fapte
sau personalităţi semnificative din experienţa istorică.
33. ANIC, Fond, cit, f. 52.
34. Ibidem, f. 82.
35. Ibidem, f. 83.
36. Ibidem, f. 84.
37. Ibidem, f. 85.
38. Ibidem, f. 86.
39. Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când
publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă
răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la
Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte
la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se
prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe
contemporani să-l trateze ca pe un mare poet. Are grijă,
în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat
importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian
Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice).
Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o
frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate
scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele
să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve
capitole în manualele şcolare etc. Redevine profesor la
Universitatea din Bucureşti. Traversează fără mari
pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua
jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod
public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mihai Beniuc face uitată
cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul
Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie
„cântece” pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În
ultimii ani de viaţă, fabrică, pe bandă rulantă, poeme de
glorificare a “liderului unic”, al PCR şi al României
socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive
curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii.
Pentru ultimii ani ai biografiei lui Mihai Beniuc şi
pentru detalii relevante ale locului ocupat de acesta
angrenajul cultului personalităţii lui Ceauşescu, vezi şi
Boris Buzilă, În prezenţa stăpânilor, Compania,
Bucureşti, 2004.
40. ANIC, Fond, cit, f. 111.
41. Ibidem, f. 114.
42. Ibidem, f. 114.
43. În anul 1935 a devenit membru al Partidului
Comunist din România. A fost membru al CC al PCR
(1945-1969, 1972-1974), membru al prezidiului Marii
Adunãri Naţionale (1948-1953), ministru al Culturii
între 28 octombrie 1953 şi 19 martie 1957, apoi adjunct
la acelaşi departament în 1959. În mai 1961 a fost
decorată cu Medalia “A 40-a aniversare de la înfiinţarea
Partidului Comunist din România”. Din 5 iunie 1962
devine preşedinte al Comitetului de Stat pentru Culturã
şi Artã, iar de la 21 august 1965 vicepreşedinte al
Consiliului de Stat (pânã în 1969).
44. ANIC, Fond cit. ff. 116-117.
45. Ibidem, f. 117.
46. Ibidem, f. 119.
47. Ibidem f. 120.
48. Ibidem, f. 136.
49. Ibidem, f. 137.
50. Ovid S. Crohmălniceanu a fost pseudonimul lui
Moise Cohn. Exclamativul „O“ a devenit Ovid,
„Sache“ a disparut rămânând numai un simplu „S“, în
timp ce „Crohmălniceanu“ a fost păstrat întocmai,
impunându-se treptat cu o autoritate care îi anula orice
deriziune. Născut în anul 1921 la Galaţi şi decedat în
anul 2000 la Berlin. A urmat şcoala primară şi liceul la
Galaţi, unde şi-a început şi studiile la Institutul
Politehnic din Galaţi, întrerupte în 1940. Le-a
continuat între anii 1944-1947 la Politehnica din
Bucureşti, unde a devenit licenţiat în construcţii. Din
1966 a devenit profesor la facultatea de Litere din
Bucureşti. A murit în anul 2000 la Berlin, unde
emigrase în 1992. În anul 1944, a debutat în revista de
stânga “Ecoul“. Între 1947- 1951 a devenit editor al
revistei Contemporanul“. Între 1951-1953 a lucrat la
Editura Didactică şi Pedagogică, la revistele „Viaţa
Românească” şi „Gazeta literară”, unde a fost redactor
şef adjunct între 1963-1966. Începuturile sale literare au
fost marcate de o fază de interpretare sociologizantă şi
marxistă: în 1950 critica, de exemplu, avangarda
românească considerându-i pe suprarealiştii (de origine
evreiască) Victor Brauner, Gherasim Luca şi Jack
Herold duşmani ai realismului socialist. Opera
ulterioară, precum sinteza sa Istoria literaturii române
între cele două războaie mondiale îl plasează în rândul
celor mai importanţi istorici literari români postbelici.
A practicat şi critica de întâmpinare şi a lansat o serie de
prozatori postmodernişti tineri. A condus cenaclul de
proză „Junimea“, şi a publicat antologia Desant ‘83. A
jucat un rol activ în fandom-ul românesc, a scris
literatură fantastică şi de anticipaţie. A scris în
colaborare cu Klaus Heitmann, Cercul Literar de la
Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane (2001,
publicată postum).
51. ANIC, Fond cit. f. 144.
52. Ibidem, f. 144.
53. Ibidem, f. 156.
54. Ibidem.
55. Ibidem, f. 134. Discuţiile se orientează în cele din
urmă tot către condamnarea intenţiilor de
monopolizare şi control economic pe care le
manifestaseră sovieticii prin enunţarea planului Valev,
în aceste sens constatându-se o unitate monolitică de
atitudine, din partea participanţilor la discuţii.