Petre Andrei and the construction of social capital
In the complex landscape of the reconfiguration of social structures and values in interwar Romania, Petre Andrei gave substance to the democratic movement, disagreeing with the new extremist ideological constructs (Fascism and Bolshevism), which attracted a series of intellectuals and large portions of a population who lacked political culture. In his sociological and philosophical works, Petre Andrei favored the intellectual’s need to get politically and socially involved in order to raise the nation’s spirit, through culture. His intellectual project was not limited to the assertion of democratic and cultural principles but it also encompassed political-administrative action, as a minister of Education, and his actual contribution to the educational toolbox of young people. From this perspective, we believe that Petre Andrei was an exemplary builder of social capital in the 1930s in Romania.
Keywords: intellectuals, social capital, culture, democracy
1.[1] În finalul Introducerii la Sociologia generală, apărută în 1936 la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova, Petre Andrei le spune studenţilor să nu se lase „descurajaţi de vitregia vremilor, nici amăgiţi de iluzii înşelătoare ale unui viitor neclar, prezentat poate lor, de către oameni interesaţi, în culori ispititoare. Noi am trăit, poate, tot aşa de greu ca dânşii. Unii dintre noi n-au avut o copilărie mai veselă ca a lor, iar tinereţea noastră a gustat poate mai din plin sărăcia decât ei. Am răbdat, am muncit şi am răzbit. Faceţi la fel, studenţi! Apropiaţi-vă cu încredere de profesorii voştri, în al căror suflet este, trebuie să fie, destulă dragoste pentru a vă înţelege şi a vă ajuta” (citat din ediţia a V-a, apărută în anul 2010 la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, p. 60).
2.[1] Clasa muncitoare a fost contrapusă intelectualităţii, pe motiv că cea dintâi ar fi reprezentat (oarecum benevol) masa de manevră a dictaturii comuniste (şi compensatoriu ar fi beneficiat de anumite avantaje în sistemul de redistribuire autoritară a penuriei), în timp ce ultima ar fi opus rezistenţă sau măcar ar fi păstrat o anume respectabilitate a condiţiei de român. Țărănimea a fost „redesenată” în imagologia postcomunistă, plecând de la un sămănătorism decuplat de istoria reală; în orice caz, şi ţăranii au ajuns să fie consideraţi mai „morali” şi mai „umani” decât muncitorii, existând chiar supoziţia că de la ţărani ar trebui să plece reconstrucţia antropologică a neamului românesc. În fapt, societatea românească din epoca socialistă nu a avut în mod semnificativ clase şi categorii sociale avantajate şi respectiv oprimate, în raport cu situaţia acestora de dinainte de 1947 (anul când se pecetluieşte formal schimbarea de regim politic şi se pun bazele reformei sistemului social): ţăranii epocii comuniste au rămas în coada clasamentului, după criteriul veniturilor, dar lumea satului a cunoscut unele progrese în materie de educaţie, locuire şi sistem sanitar; muncitorii (provenind majoritar din ţărănimea migrată la oraş) au devenit mai prosperi decât fuseseră în capitalismul interbelic, dar nu au ajuns în mod real „clasă politică conducătoare”; intelectualii au continuat să nu fie o categorie socială omogenă – ca în toate epocile istorice, de altfel –, unii pactizând oportunist cu puterea şi având micile recunoaşteri socio-economice, alţii fiind excluşi ca „suspecţi”, iar un mic număr făcând opoziţie cu riscul vieţii. Pentru un observator al Istoriei care nu are parti pris-uri contextuale, situaţia aceasta s-ar putea contrage în formula „nimic nou sub soare”.
3.[1] Petre Andrei realiza, în anii ’30, o sugestivă şi extrem de concisă istorie economică a intelectualităţii, arătând că, de la începuturile civilizaţiei, creatorii valorilor spirituale au fost oameni săraci, prea puţin recompensaţi pentru munca lor nobilă. „Astfel, antichitatea a cunoscut scriitori sclavi sau liberi pe care opera lor nu i-a ridicat cu nimic mai sus din starea în care se găseau. Şi pe când favoriţii soartei, membri ai unor clase privilegiate, care nu s-au distins cu nimic (…), trăiau în bogăţie şi fericire, bieţilor intelectuali chinuiţi nu le rămânea decât să-şi stăpânească dorinţele şi să-şi înăbuşe sentimentele… Sclavii eliberaţi şi plebeii exercitau în vechea Romă profesiunile liberale savante, ca şi artele, iar profesorii erau foarte adesea recrutaţi în special dintre sclavi. Poezia însăşi, care îi desfăta pe patricieni, era creaţia săracilor. Nu degeaba a deplâns Ovidiu soarta poeţilor. În toate vremile, numai bunăvoinţa şi protecţia, de multe ori umilitoare, a celor bogaţi şi puternici a înlesnit traiul intelectualilor. Astăzi chiar, se poate spune oare că intelectualii se bucură de consideraţia pe care o merită? Desigur, este un progres faţă de antichitate, dar munca intelectuală în ea însăşi este mai puţin apreciată în viaţa obişnuită a societăţii decât alte activităţi cu caracter mai practic. Dar în suferinţă şi revoltă interioară, în aspiraţie şi luptă se făuresc valorile” (Ibidem, pp. 55-56).
4.[1] Ibidem, pp. 57-58.
5.[1] Ibidem, pp. 59-60.
6.[1] Presa scrisă era destul de scumpă, aşa încât puţini oameni îşi permiteau să o cumpere. În Occident, radioul a devenit o realitate începând din 1918, dar cu destul de puţini beneficiari. În România, au loc audiţii publice de radio după 1925. Societatea Română de Radiodifuziune s-a înfiinţat la 27 decembrie 1927, iar la 1 noiembrie 1928 s-a înfiinţat postul naţional de radio. Cu acest prilej, Dragomir Hurmuzescu sublinia menirea acestui mijloc de comunicare: „Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia are o mare importanţă socială cu mult mai mare decât teatrul pentru răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului”. Abia spre sfârşitul anilor ’30, în ajunul războiului, utilizatorii serviciilor radiofonice ajung la o jumătate de milion de abonaţi. Cât priveşte televiziunea, ea se numără ca mijloc de comunicare în masă, la români, abia din 1956 (chiar dacă emisii TV au avut loc încă din 1937).
7.[1] După aproape un secol de la introducerea votului universal, ne confruntăm cu realităţi tulburător de asemănătoare celor din deceniul trei al secolului trecut, când candidaţii utilizau mita electorală, şantajul şi ameninţarea pentru a obţine voturi. Şi în prezent există o slabă informare doctrinară, compensată de războiul afişelor şi de competiţia cadourilor (nelipsita sticlă de băutură, sticla de ulei, pachetele de zahăr şi făină, dar şi obiecte precum cizmele de cauciuc, păturile, tricourile şi şepcile cu sigla partidului, calendarele, pixurile multicolore). Unii politicieni, din criză de timp sau de logistică, împart pur şi simplu sume de bani alegătorilor, punând astfel în dificultate orice alt tip de argumentaţie politică!
8.[1] Analizând criza morală şi profesională a generaţiei tinere, Petre Andrei puncta exemplar caracteristicile acesteia: „din cauza lipsei de paralelism între rolul pe care-l revendică tineretul şi pregătirea culturală pe care o are, s-a născut pretenţia, care nu stă bine tinerilor. Naţionalismul tineresc de acum este foarte intransigent şi «câteodată chiar puţin creştin», cum observă profesorul Ion Petrovici, iar xenofobia a îmbrăcat la noi haina antisemitismului, fără a propune soluţii practice pentru rezolvarea chestiunii evreieşti. Dacă ne coborâm ceva mai jos pe scara vârstei şi privim cele mai tinere elemente, constatăm o adevărată dezorganizare morală, groaznică şi îngrijorătoare pentru viitor. Crime comise de elevi în liceu, jafuri organizate în bande de adolescenţi, iată ceva neobişnuit şi foarte trist!” (Ibidem, p. 53). Din nou suntem nevoiţi să observăm cutremurătoarea actualitate a textului filosofului, care pare a fi desprins dintr-un jurnal de ştiri de la începutul secolului XXI. Dar, situaţia critică a ordinii morale în rândul tineretului interbelic nu era privită de la altitudinea unui rigorism etic desuet, ci era explicată – cu argumente psihologice şi sociologice – într-un stil care aminteşte de Aristotel (Etica Nicomahică, X, 1179 b 25 – 1180 a 5). Astfel, Petre Andrei evocă spiritul liber şi impetuos al tinerilor, refuzul lor „natural” şi de înţeles în ceea ce priveşte suportarea constrângerii: „Forţa, care începe a se manifesta odată cu pubertatea, e în toată dezvoltarea sa la tânăr şi nu arareori ea este izvor inconştient de revoltă faţă de ideea de autoritate socială. Trebuinţa de libertate şi de expansiune îi dă tânărului impresia că orice autoritate care îi reglementează manifestările comite un atentat în contra persoanei sale. Câţi dintre noi n-au simţit la fel în trecutul lor şi nu s-au entuziasmat odinioară citind pe Bakunin! Şi e firesc să fie aşa, pentru că tineretul ia o atitudine emoţională faţă de problemele politice şi, în consecinţă, se înflăcărează pentru valori ideale, de multe ori fără posibilitate de realizare” (Ibidem, p. 51).
9.[1] Ibidem, p. 51.
10.[1] Spre exemplu, îi administrează o critică solidă lui Oswald Spengler (cu trimitere la cartea Jahre der Entscheindung, München, 1933), care condamna raţionalismul iluminist (pe motiv că moleşeşte spiritul), apreciind în schimb violenţa şi „plăcerea războinică”: „Făcând apologia omului realist, care priveşte lucrurile în faţă şi care are curaj, Spengler, luând cinismul şi brutalitatea drept curaj, ajunge să susţină că astăzi nu mai este timp pentru «suflete delicate şi idealuri slăbănoage». «Slăbănog» este, pentru gânditorul citat, orice ideal de libertate şi de dreptate umană. Şi mai departe, continuă Spengler, «străvechiul barbar, care a stat timp de secole ascuns şi înlănţuit sub străşnicia formelor unei înalte culturi, trezeşte iarăşi, acolo unde cultura s-a desăvârşit şi începe civilizaţia, acea plăcere războinică sănătoasă a forţei proprii, pe care epoca gândirii raţionaliste, saturată cu literatură, o dispreţuia, acel mereu existent instinct al rasei, care vrea să trăiască altfel decât sub presiunea cărţilor citite şi a idealurilor livreşti»” (Ibidem, p. 58). Petre Andrei cunoscuse „măreţia” războiului, căci participase voluntar la prima conflagraţie mondială, primind chiar distincţii pentru eroism; dar nu aprecia deloc o formă de civilizaţie în care lumea să fie condusă „cu ajutorul pintenilor”. Luând distanţă faţă de apologia violenţei, filosoful român spunea că „nu-i este îngăduit intelectualului să stea deoparte şi să nu lupte în contra unor astfel de concepţii şi atitudini. În contra dreptului «călcâiului» care apasă pe grumaz, trebuie intelectualul să proclame valoarea dreptăţii şi a culturii (…). Desigur, războiul, ca formă exterioară a antagonismului, care este o lege universală, e un fapt ce nu poate fi tăgăduit şi nici înlăturat, oricâte sforţări s-ar face în acest sens. Dar în momente ca cel de azi, când nu s-au tămăduit încă relele trecutului război, să faci apologia lui şi să aţâţi spiritele la luptă, este ceva care depăşeşte puterea de resemnare a unui intelectual” (Ibidem, pp. 58-59).
11.[1] Petre Andrei şi V. Harea, Manual de sociologie pentru licee şi şcoli normale, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1938, p. 154.
12.[1] De puţine ori, în istoria sa, Ministerul Educaţiei a avut în frunte un gânditor profund, cu o cultură europeană de anvergură şi cu un simţ al datoriei faţă de naţiune, cum a fost Petre Andrei. Pentru acesta, administrarea învăţământului nu a fost o sinecură politică, un instrument de răfuială sau de plătit poliţe, ci o obligaţie morală; nu a fost o aspiraţie efemeră spre mărire, ci un angajament de reformă socială anevoioasă, dar extrem de necesară.
13.[1] Petre Andrei şi V. Harea, Op. cit., p. 146.
14.[1] Ibidem, p. 154.
15.[1] Ibidem, pp. 154-155.
