The posthumous odissey of the Cantemir family
The author aims at presenting briefly the traces that Dimitrie Cantemir’s family have imprinted in the Russian culture, in spite of the not quite favorable circumstances. Apart from the generally known literary and scientific activities of princes Demetrius and Antiochus, the Cantemir family were also involved in the political life of the empire; they advised the tsar in Eastern affairs (Prince Dimitrie), were founders of churches and villages, put on new principles the diplomatic relations with England and France (Antiochus Cantemir) or made careers in the military field. However, with the death of Peter I, the fortune of this family ends and there follow years marked by misunderstandings and processes, loneliness and disease and, more than anything, the ingratitude of the Court of St. Petersburg.
Keywords: the Cantemir family, exile, founder, satire, lost manuscripts.
1.[1] Ultimii copii, Petru şi Ion, vor muri la scurt timp după naştere.
2.[1] La doar trei decenii de viaţă.
3.[1] În 1723.
4.[1] Antioh Cantemir murise în 1744, la 36 de ani, prinţul Constantin s-a stins subit, în 1747, la 42 de ani, iar fratele lor, Matei, în 1771, în cel de-al 68-lea an al vieţii. Pe linie feminină, prinţesa Maria, născută în 1700. îi va supravieţui fratelui ei, Antioh, vreme de 13 ani, iar fiica din a doua căsătorie a principelui Dimitrie, Smaragda-Ecaterina, va muri la Paris, în 1761, la 41 de ani. Însă nici ea, nici Maria Cantemir n-au avut copii. Dacă-l luăm în calcul şi pe Dmitri Cantemir, unicul fiu al fratelui principelui Dimitrie, Constantin Cantemir, acesta va supravieţui pînă în 1820, cînd, după şaptesprezece ani de temniţă la Revel (Tallin), se stinge fără urmaşi. Motivul întemniţării: declarase în repetate rînduri că este moştenitorul legitim al tronurilor Moldovei şi al Valahiei, ceea ce, în principiu, era adevărat. Numai că autorităţile ruse l-au declarat nebun şi l-au transferat în pomenita închisoare.
5.[1] Prinţesa Cantemir. Portret de epocă şi corespondenţă inedită, Iaşi, 2005, p. 156.
6.[1] Prinţesa Cantemir…, p. 233. Scrisoarea de răspuns a lui Antioh a fost expediată din Paris, la începutul anului 1744. Dacă ţinem seama de satire, nu este prima oară cînd prinţul Antioh îşi exprimă opinia cu privire la „purtătorii de rasă”. Aversiunea lui faţă de respectivul cin se explică în primul rînd prin structura pozitivistă a minţii sale, prin educaţia primită în spiritul Iluminismului, iar ceea ce le reproşează el călugărilor şi clerului sunt tocmai obscurantismul, trîndăvia, lipsa preocupărilor intelectuale.
7.[1] Джина Майелларо (Gina Maiellaro), Переписка кн. А. Д. Кантемира с сестрой Марией на итальянском языке. 1734-1744 гг./ Corespondenţa în limba italiană a pr. A.D. Cantemir cu sora sa, Maria, „Russko-italianskij archiv”, II, Salerno, 2002.
8.[1] С. Фомин, Некрополь Кантемирова в России (Necropola lui Cantemir în Rusia)/ „Кодры”, № 5/ 1995. Vezi şi Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII – XVIII. Ediţie coordonată şi redactată de Andrei Eşanu, Chişinău, 2008, pp. 475 – 476.
9.[1] Dinastia Cantemireştilor…, p. 475.
10.[1] Andi Mihalache, Politică şi patrimoniu. Documente privitoare la aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir la Iaşi (iunie – august 1935)// «Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”», t. XLV, 2008, p. 347.
11.[1] A se vedea, spre exemplu, ziarele „Universul” (Bucureşti), „Opinia” (Iaşi), săptămînalul „Albina” (Bucureşti) din luna iunie 1935.
12.[1] Ibidem, pp. 346 – 347.
13.[1] Prin două transporturi, în decembrie 1916 şi iulie 1917, în condiţiile în care Guvernul se mutase la Iaşi, iar situaţia de pe front devenea disperată, trupele germane înaintînd vertiginos înspre Moldova. Primul transport era constituit din „17 vagoane pline cu aur pur, în lingouri sau monede”, mai exact „94 tone de încărcătură, reprezentînd aurul BNR, precum şi bijuteriile Casei regale”. În componenţa celui de-al doilea transport, intrau „tezaure antice de aur, descoperite pe teritoriul României”, arhivele Academiei, „mii de tablouri de patrimoniu”, odoare şi relicve bisericeşti. Toate aceste valori urmau să fie depozitate la Kremlin („Jurnalul naţional”, 21 iunie 2004, număr special închinat Tezaurului României la Moscova).
14.[1] Ibidem, p. 349.
15.[1] V. Sorin Iftemi, La fausse pierre tombale du prince Dimitrie Cantemir// „Strabon. Bulletin d’information historique”, t. I, nr. 1/ 2003. Apud Andi Mihalache, Op. cit.
16.[1] În rest, nici o podoabă, nici un alt element care să certifice cui aparţin. Să nu uităm nici circumstanţele în care au fost ele deshumate, faptul că cercetătorii ruşi de la Muzeul de Istorie din Moscova au intervenit tîrziu, încercînd „să salveze unele relicve, între care şi osemintele, obiectele şi lespezile tombale din necropola Cantemireştilor” (Dinastia…, p. 242). A se vedea şi articolul Desfacerea lăzilor din Moscova, de pe prima pagină a cotidianului „Universul” din 21 iunie 1935.
17.[1] „Universul” din 19 iunie 1935, p. 11. Mihail Semionovici Ostrovski era primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al URSS în România. Întîlnirea sa la Constanţa cu Nicoale Titulescu e menţionată şi în studiul semnat de O.N. Ken, М.С. Островский и советско-румынские отношения/ M.S. Ostrovski şi relaţiile sovieto-române, publicat în volumul Россия в ХХ веке/ Rusia în secolul XX, Sankt-Petersburg, 2005.
18.[1] La Constanţa, în incinta restaurantului „Veneţia”, Nicolae Titulescu oferise, într-un cerc restrîns, un banchet în onoarea ministrului plenipotenţiar al Sovietelor, Ostrovski. După noaptea de pomină petrecută la restaurant, „Ostrovski, destul de aghezmuit, şi-a exprimat dorinţa de a citi inscripţia de pe soclul statuii lui Ovidiu, ce se află în piaţă în Constanţa, drept pentru care veselul alai, cu Titulescu vorbind şi gesticulînd rar, şi cu Ostrovski, sprijinit de braţ de vice-ministrul Rădulescu, s-a îndreptat către monument şi acolo, la lumina lunii, au citit cu greu inscripţia în latină…” Consemnarea acestui eveniment solemn se datorează ataşatului polonez la Bucureşti. Apud O.N. Ken, Op. cit. Din context, reiese mai clar „preocuparea” lui Titulescu pentru memoria poetului rus, confrate într-ale diplomaţiei, precum şi motivul prelungirii „discuţiilor” cu înaltul oaspete sovietic.
19.[1] Mănăstirea deţinea o tiparniţă şi o impresionantă bibliotecă de carte religioasă, de volumele căreia s-a folosit cărturarul moldav.
20.[1] S-a păstrat astfel pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
21.[1] Devenit ulterior Ţariţîno.
22.[1] În satele din jur, ce aparţineau de asemenea principelui Dimitrie, s-au stabilit cei aproximativ şase sute de boieri cu familiile lor, care i-au rămas credincioşi fostului domn.
23.[1] Leonid Maikov, Prinţesa Cantemir, partea I, în vol. Prinţesa Cantemir. Portret de epocă şi corespondenţă inedită, Iaşi, 2005. Kammerjunkerul Bergoltz vizitase domeniul de la Ciornaia Greaz’ în 1722.
24.[1] Preţul cerut de Şerban Cantemir a fost de 20 000 de ruble, însă împărăteasa, vrăjită de „noul Rai”, i-a oferit cu 5 000 de ruble mai mult.
25.[1] Să mai consemnăm faptul că Mariei Cantemir îi datorăm o extrem de interesantă corespondenţă purtată cu fratele ei Antioh, pe perioada cît acesta a stat în străinătate, corespondenţă ce acoperă multe pete albe din biografia familiei, din anii de după dispariţia principelui Dimitrie. De asemenea, istoria medicinii din Rusia menţionează numele Ekaterinei Smaragda Goliţîna, fiica din a doua căsătorie a lui Dimitri Cantemir, printre susţinătorii şcolii de obstetrică din această ţară. După ce a cucerit înalta societate pariziană ca solistă şi interpretă la clavecin, neputînd să aibă copii, a lăsat prin testament sume importante pentru dezvoltarea obstetricii în această ţară şi pentru formarea de specialişti ruşi în domeniu, la Universitatea Sorbona.
26.[1] Spre exemplu, Montesquieu, Maupertuis, Voltaire, Ottavio Guasco, Horace Walpole.
27.[1] Ele vor apărea după moartea autorului, pentru întîia oară la Londra, în 1749, într-o versiune în limba franceză (în proză), realizată de prietenul său, abatele Guasco. A se vedea vol. I din Arhiva prinţului Voronţov.
28.[1] Reacţia Bisericii la apariţia acestei traduceri a fost deosebit de promptă: a fost considerată „un atentat la Ortodoxie”.
29.[1] Fireşte, anagrama numelui autorului.
30.[1] Apud F.I. Priima, Antioh Dmitrievici Kantemir. Studiu introductiv la volumul A.Д. Кантемир, Собрание стихотворений/ Versuri, Ленинград, 1956. Ne-am ghidat, în schiţarea decepţiilor de literat ale prinţului Antioh, după datele oferite de studiul acestui autor.
31.[1] Антиох Кантемир, Сочинения, письма и избранные переводы (Opere, scrisori şi traduceri alese), tt. I – II, Санкт-Петерсбург, 1867 – 1868 гг.
32.[1] Spre exemplu, manuscrisul versiunii în rusă a cărţii lui Francesco Algarotti, Newtonianismul pentru doamne.
33.[1] Unul din manuscrisele considerate pierdute ale prinţului Antioh, Dicţionarul ruso-francez, redactat în perioada europeană a vieţii sale, a fost descoperit de curînd şi publicat în 2004, în două volume. Dicţionarul cuprinde peste 47 000 de cuvinte şi prezintă un deosebit interes pentru lexicologi şi istorici.
