A Florentine love”. The neverending story
The present paper undertakes the goal to show the dramatic side of Lovinescu’s work, generated by the writer’s travel impressions. In fact, being totally aware by his lack of imagination, the critic holds captive to his own life experiences and frequently outlines the incongruity between the lived fact and its literary “translation”, deeply convinced that a writer can resolve the encumberances in a single possible way: by refusing the “mimetic” pact, and consequently by mystifying “reality”. It is on this process of sheer mystification that countless narrative sequences build upon, which onwardly clot together as individual episodes of a story that does not miss the most general reflections, taken tale quale out of the forerunning travel pages. So as to give more dramatic spice to his narration, the critic makes use of framing techniques such as “the found manuscript” or “the frame story”, which altogether obliquely suggest at least two psychological dimensions of his personality: 1. the refusal of confession and, implicitly, a discourse tendency to “objectivize” the „personal” stuff; 2. a distinct sensitivity for theatre and melodrama with all their imaginary paraphernalia. In any case, the forming and modelling character of the first “romances” should be paid a bit of attention at, as the following cascades of literature tentatives and the late novels are engendered by this basic principle.
Keywords: modern Romanian literature, E. Lovinescu, dramatized narration, melodramatic imaginary, romance, frame story, affective memory
1.[1] Vezi şi această mărturisire tardivă din articolul Debutul meu în… teatru, în „Scena şi ecranul”, an I, nr. 2, 18 ian. 1936: „De atunci (din tinereţe, n.n.) n-am mai făcut încercări dramatice. (…) N-am mai revenit poate şi din faptul că e mult mai greu să joci o piesă decât s-o scrii; forţele autorilor noştri dramatici se cheltuiesc mai mult în stăruinţă, aşteptări şi enervări decât la birou, în faţa sfintei foi de hârtie albă” (apud E. Lovinescu, „Sburătorul”. Agende literare, Editura C.N.I. „Coresi” SA., vol. IV, p. 460).
2.[1] Frecvente mărturii găsim în monumentalul „dosar” al „agendelor literare” întocmit de Al. George, Gabriela Omăt şi Margareta Feraru.
3.[1] Ion Negoiţescu subliniază „influenţa operelor de sfârşit ale lui Duiliu Zamfirescu”, cu „aerul de prematură îmbătrânire şi sterilitatea ei” (E. Lovinescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p. 122).
4.[1] Aici are loc cea dintâi prelucrare a motivului dragostei florentine ce va bântui până târziu, ca o puternică obsesie, imaginaţia scriitorului (volumul Crinul, din 1913, reia aceleaşi texte, fără modificări substanţiale).
5.[1] Episodul se regăseşte în Aripa morţei, şi în Comedia dragostei, şi în Viaţă dublă, şi în Bizu.
6.[1] Gabriela Omăt identifică în numele personajului anagrama lui Lovinescu: tânărul Leone e „o anagramă destul de străvezie a lui E(ug)en Lo… (vezi E. Lovinescu, Sburătorul”. Agende literare, vol. IV, ed. cit., p. 282).
7.[1] Poate nu întâmplător, în peregrinările sale prin însorita Italie (vezi Scrisorile din Italia, publicate în prima ediţie, din 1972, a volumului Bunul simţ ca paradox), Alexandru Paleologu ocolea muzeele pline de turişti ahtiaţi după capodopere, zăbovind în schimb cu plăcere la un pahar cu vin, într-o cârciumioară liniştită, de unde se poate lua pe viu pulsul străzii, sau la adăpostul răcoritor al unor biserici oarecare, în faţa unor fresce primitive. Şi inteligentului eseist arta prerenascentiştilor i se părea mult mai „sinceră”. Să fi fost la mijloc tot vreo „Igea” cu sânge fierbinte?
8.[1] Deşi observă, de asemenea, că personajul lovinescian percepe universul întreg în forma unui „chip de femeie”, de pildă, „cu zâmbet tainic”, Ioan Holban preferă lectura în grilă mimetic-realistă, din perspectiva căreia cadrul exterior determină comportamentul şi psihologia personajului: „provocat de spaţiul exterior feminizat, de cuvintele predicatorului şi de comentariul vocii din public, Leon se îndrăgosteşte de Igea, iar textul urmează de acum jocul erotic al celor doi” (Proza criticilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 45). În opinia noastră, dimpotrivă, proza lovinesciană se înscrie programatic în alt registru estetic (al melodramaticului), încălcând pactul mimetic, al literaturii „realiste”: prin urmare, „peisajul” lovinescian e o proiecţie imaginară a interiorităţii „psihice” (în termeni freudieni, o afirmare a id-ului, cu care luptă în zadar „eul” personajului).
9.[1] Nuvela scriitorului francez a inspirat muzica genialei opere a lui Georges Bizet, elogiată de Nietzsche ca model absolut al artei cu ecouri adânci în sensibilitate (e vorba de melodramă şi de tradiţia bel canto-ului), împotriva lui Wagner, care intelectualizase excesiv „drama muzicală”, subminând tradiţia cu mare succes la public a teatrului „liric”. Opţiunea pentru Bizet este foarte sugestivă în privinţa concepţiei tânărului Lovinescu, care identifica resorturile plăcerii estetice în sensibilitate (şi, implicit, într-un orizont psihologic), cu menţiunea că această preferinţă „temperamentală” (pentru melodramă) va fi reprimată, bovaric, de teoriile „intelectualiste” ale criticului modernist, convertit la doctrina radicală a unui estetism rigid şi intransigent, clamând „puritatea” artei.
