The branch beneath the feet
The following study aims at answering a simple, but essential question: where from originates the generalized resistance to the literary programme of the so-called „generation ’80”? The asnwer is sought for not only in the theoretical proposals advanced by the poets of the generation ’80 in their manifestos and essays, but also (or mainly) in the failure of the critics of the same generation of gaining authority and credibility. Unable to develop a credible and authoritative synthesis on their own generation, also because of being too generous in their critical appreciations of their fellow poets, these critics have cut the golden bough beneath their feet.
Keywords: contemporary Romanian literature, generation ’80, critical authority, Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu
1.[1] Cum s-a dovedit a fi, nouă ani după apariţia Postmodernismului românesc, cea a lui Nicolae Manolescu.
2.[1] Iată un paragraf care, deşi sună tranşant, nu face decât să camufleze abil esenţa chestiunii: „Una dintre misiunile implicite ale optzecismului a fost tocmai impunerea unui nou model, al poetului cu spirit critic şi cu simţul relativităţii valorilor, compatibil cu o lume pluralistă şi liberală, în schimbare permanentă. Din păcate, calitatea intelectuală şi umană a multora dintre autorii grupului nu a fost cea aşteptată şi unii au căzut victimă modelului precedent, mai comod şi mai consolator”, în Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 393 .
3.[1] Unul din cei mai radicali susţinători ai acestui punct de vedere este criticul literar Bogdan Creţu, care propune o listă alternativă în prefaţa antologiei Băutorii de absint. Interesant e că în urma amalgamării criteriilor, noua faţă a optzecismului cuprinde, la numărătoarea finală, şi un lunedist pursânge, Traian T. Coşovei!
4.[1] Bogdan Creţu, Cinci poeţi nedogmatici, prefaţă la Băutorii de absint. Antologie de grup, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 5.
5.[1] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 368.
6.[1] Ele se văd până astăzi, chiar şi la un critic atent şi bine informat cum e Ion Pop, în analizele din volumul Echinox. Vocile poeziei apărut în 2008 la Editura Tribuna.
7.[1] Mircea Mihăieş, Turneul candidaţilor, în Orizont, nr. 43/ 1983.
8.[1] Apud Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1996, p. 99.
9.[1] Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 390.
10.[1] Mircea Cărtărescu, op. cit., pp. 391-392.
11.[1] Interesant, în această perspectivă, e că nicăieri în Postmodernismul românesc nu se face vreo referire la cronicile literare dedicate în epocă autorilor generaţiei ‘80. Asta deşi lunediştii îl aveau de partea lor pe cel mai redutabil cronicar al momentului, Nicolae Manolescu, şi, mai mult decât atât, făceau ei înşişi critică de întâmpinare.
12.[1] Vezi Eugen Simion, în volumul al treilea din Scriitori români de azi.
13.[1] Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 180.
14.[1] Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Editura Litera, Bucureşti, 1992.
15.[1] Radu Călin Cristea, Emil Botta. Despre frontierele inocenţei, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
16.[1] Al cărui prenume, Radu G. Ţeposu îl transcrie greşit, Roger!
17.[1] Apud Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia a III-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 44.
18.[1] Ceea ce se poate constata inclusiv din amânarea sine die a manuscriselor câtorva dintre ei, după mărturisirile lui Ion Bogdan Lefter şi Radu G. Ţeposu.
19.[1] Cel mai avansat sub acest aspect e Nicolae Manolescu, care în Despre poezie lămureşte, pe urmele lui Genette şi Riffaterre, câteva noţiuni operaţionale. Mai mult, tot acolo, acesta dă dreptul la cuvânt interpretărilor unor critici altminteri reduşi la tăcere editorială (e cazul diferenţei de atitudine dintre avangardă şi postmodernism pe care o stabileşte Ion Bogdan Lefter).
20.[1] Cu riscul de a încărca pagina, trebuie spus că viziunea cronicarului României literare rămâne cea mai aproape de ceea ce s-ar numi o lectură postmodernă a epopeii lui Mircea Cărtărescu. Nu numai că, dintre toţi comentatorii, Manolescu relevă, en passant, cele mai multe modele, dar dă articolului un titlu preluat de la un alt poet optzecist (cândva destul de bine cotat), Petru Romoşan: Comedia literaturii. Reluând formula în capitolul despre Ion Budai-Deleanu din primul volum al Istoriei critice a literaturii române, Manolescu conferă o dimensiune aluzivă în plus interpretării iniţiale.
21.[1] Mi se pare însă necesar să precizez că absolut nici unul nu a vorbit despre un set nou de exigenţe critice. Poetice sau prozastice, da, cu mai mult sau mai puţin aplomb, dar niciodată critice.
22.[1] Radu G. Ţeposu, op. cit., p. 80.
23.[1] Ibidem, p. 90.
24.[1] Al cărui titlu de debut, Cum să nu, nu e, totuşi, rău deloc, în ciuda uşoarei similitudini cu volumul lui Ioan Alexandru, Cum să vă spun (1964).
25.[1] Asta dacă dăm la o parte „noul antropocentrism” pe care Alexandru Muşina îl opune, de unul singur, ce-i drept, mult mai popularului „postmodernism”. Până la urmă însă, insuccesul sintagmei lui Muşina spune ceva despre lipsa de interes a generaţiei pentru domeniu, de care pomeneam.
