A.E. Baconsky. Subversion and superposed narcissism
Anatol E. Baconsky was a controversial intellectual, covering the whole range of possible reactions to the Communist regime. He is still considered today a striking example of “conversion”. In 25 years he made the transition from an ancillary social poetry glorifying the regime to a literature imbued with anti-totalitarian rhetoric strongly resembling dystopian models. His literary criticism essays help us have a better understanding of his metamorphosis as a shift operated strictly at a formal and poetic level, but informed by the same ethical principles and identitary values as his previous works. He sees art, more specifically poetry, as a „superposed reality”, an alternative with its own rules and goals. At the same time, reversing this process and looking from art to reality, we can observe an identical configuration, in which the reality is obscured by a narcissistic, self referential quest that predates any other objective drama. The intellectual, in his vision, has a primary duty to the transcendental world of Art which he permanently seeks and which permanently evades him.
Keywords: transcendence, superposed reality, aestheticism, distopia, reflexivity
1.[1] A.E. Baconsky – Colocviu critic, ESPLA, Bucureşti, 1957, p. 206
2.[1] Ibidem, p. 208
3.[1] „Poezia poate degenera sub false auspicii realiste, în versificarea pedestră a faptului cotidian, luat în totalitatea lui (…) această versificare pedestră are, după cum se poate observa, două modalităţi mai frecvente: pe de o parte anecdota povestită cu chicoteli, pe de altă parte comentariul simplist şi şablonard” în A.E. Baconsky, op.cit., p. 211
4.[1] A.E. Baconsky, “Lirismul şi contemporaneitatea”, în A.E. Baconsky, Scrieri II – proze, Ed. Cartea Românească, 1990, p. 280.
5.[1] De altfel, este curios cum o asemenea intervenţie, tăioasă şi destul de incomodă, a putut trece nepedepsită în epocă, sporind suspiciunile în privinţa relaţiei ambigue a autorului cu Securitatea.
6.[1] Argumentele, destul de rigide şi exterioare operei, dar valide, în sprijinul acestei idei pot fi găsite în Crina Bud – “Când golul şi plinul sunt umbra celuilalt…” în Cărţile supravieţuitoare, coordonator Virgil Podoabă, E. Aula, Braşov, 2008, pp. 94-100, rezumând ideile dezvoltate de aceeaşi autoare în monografia Rolurile şi rolul lui A.E. Baconsky în cultura română, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006.
7.[1] Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p. 47
8.[1] Ibidem
9.[1] Cultura vastă (cel puţin în acel context) a autorului era proverbială în epocă, el fiind autorul celei mai importante antologii de poezie modernă postbelică apărută în România comunistă, Panorama poeziei universale, Editura Albatros, 1972.
10[1] A.E. Baconsky, Scrieri II, p. 296
11.[1] Ibidem, p. 297
12.[1] A.E. Baconsky – “Schiţă de fenomenologie poetică” în Scrieri II – proze, p. 308
13.[1] Ibidem, p. 314
14.[1] Mircea Martin,”«Extatica trecere» a poetului”, Prefaţă la A.E. Baconsky I – poezii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, p. LXIV
15.[1] Ibidem, p. XLVII
16.[1] Ilina Gregori, Povestirea fantastică, Ed. Du Style, 1996, p. 212.
17.[1] Mircea Iorgulescu, op.cit, p. 50
18.[1] A.E. Baconsky, op.cit., p. 338
19.[1] Gheorghe Crăciun, Dimensiuni tranzitive în poezia modernă, Piteşti, Ed. Paralela 45, 1998, p. 99
20.[1] A.E. Baconsky, op.cit., p. 9
21.[1] Ibidem, p. 12
22.[1] Ibidem, p. 34
23.[1] Ibidem, p. 25
24.[1] Ibidem, p. 115
25.[1] Ibidem, p. 118
26.[1] Până şi aceste personaje-funcţie desfăşoară o activitate înnobilată poetic, nu ar fi putut, de exemplu, vâna stavrizi.
27.[1] Ibidem, p. 127
28.[1] Ibidem, p. 94
29.[1] Ibidem, p. 95
30.[1] Ibidem, p. 100
31.[1] Desigur, cei care vor să vadă sensuri ascunse peste tot, pot pune acest pasaj în relaţie cu metamorfozele estetice şi politice ale autorului.
32.[1] Cornel Regman, de pildă, observă “e mai mult decât o exagerare să vezi în produsele autorului grave sensuri ultime, onirism tragic etc.”, avertizând asupra “delirului criticilor” îmbătaţi de parfumul “calofiliei virulente, aproape gongorice”. Cornel Regman – “Echinoxul nebunilor şi delirul criticilor” în Patru decenii de proză literară românească, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, pp 69-78.
33.[1] Nu este scopul acestei lucrări, dar ar fi util de aplicat schema lui Todorov pe acest volum pentru a vedea dacă suntem în spaţiul literaturii fantastice sau în cel al unui hibrid literar. Ca sugestie de lectură, mi se pare că este greu de păstrat imaginea fundamental a “ezitării” generatoare de fantastic, pentru simplul fapt că, în proza lui Baconsky, lipseşte grila de lectură “normală”, mimetică.
34.[1] „Dystopian literature generallly constitutes a critique of existing social conditions or political systems, either through the critical examinations of the utopian premises upon which those conditions and systems are based or through the imaginative extension of those conditions and systems into different contexts that more clearly reveal their flaws and contradictions. By this definition, dystopian literature is not so much a genre, as a particular kind of oppositional and critical energy or spirit” (Literatura distopică reprezintă, în general, o critică a condiţiilor sociale sau a sistemelor politice existente, fie prin examinarea critică a premiselor utopice pe care se bazează acele condiţii sau sisteme, fie pe extensiunea imaginativă a acelor condiţii şi sisteme în contexte diferite care revelează mai clar defectele şi contradicţiile acestora. Conform acestei definiţii, literatura distopică nu este atât un gen, cât un tip particular de energie sau spirit opoziţional şi critic.) Keith Booker, Dystopian Literature: A Theory and Research Guide, Greenwood Press 1994, p. 3.
Pentru Bogdan Creţu, elementul distinctiv al anti-utopiilor ar fi „Inversarea coordonatelor fireşti ale realităţii, căci scara de valori a fost mai întâi întoarsă pe dos prin mijloacele propagandei”. Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 27.
35.[1] Baconsky – Scrieri II – proze, p. 151. Nu mai insist asupra statutului ficţional al acestei lumi de pe ţărm, irealizată în spaţiul amintirilor… Este o lume de nicăieri, o utopie literală, sau cel puţin aşa şi-ar dori-o naratorul.
36.[1] Obscuritate pe care, pentru cititor, această scenă o lasă intactă.
37.[1] Ibidem, p. 154.
38.[1] Ibidem, p. 155
39.[1] Deşi personajul era bogat, datorită moştenirii primite de la tatăl său, locuia în chirie. Autorul oferă elemente biografice circumstanţiale pentru a crea un efect mai pregnant de realitate, acestea, însă, nu se organizează coerent şi, probabil, că autorul nici nu şi-a propus asta.
40.[1] Ibidem, p. 170
41.[1] Pentru cei care vor cu dinadinsul să găsească aici echivalenţe doar cu regimul comunist, trebuie să aibă în vedere şi salutul ciudat, cu mâna întinsă, precum şi discursul cvasirasist al uneia dintre facţiuni din momentul asedierii bisericii. O astfel de interpretare care caută, probabil justificate, dar nu chiar atât de transparente pe cât le prezintă autorul, echivalenţe între acest roman şi istoria socialismului (românesc) poate fi găsită în cartea lui Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română (vezi pagina 172).
42.[1] Sugestia mea este că ele ar trebui interpretate ca nişte coduri de care autorul este pe deplin conştient şi pe care le manevrează în tr-un scop diferit de cel originar, la fel cum procedează şi în cazul convenţiilor poetice romantice sau al celor preluate din proza fantastică sau, în volumul Cadavre în vid cu convenţiile expresionismului.
43.[1] A.E. Baconsky, Scrieri II, p. 185
44.[1] Ibidem, p. 218
45.[1] Ibidem, p. 198
46.[1] Ibidem, p. 269. Desigur, în această imagine se pune întrebarea cine este agentul care schimbă poziţia clepsidrei.
47.[1] În articolul „Când golul şi plinul sunt umbra celuilalt…”, Crina Bud insistă, legitim, pe paralelismul între instalarea lumii dominate de Liga cerşetorilor şi ritualurile funeste care anunţă moartea valorilor creştine (vezi articolul citat din Cărţile supravieţuitoare, pp. 99-100)
48.[1] Indiscutabilă pentru Bogdan Creţu, Corin Braga şi Crina Bud.
49.[1] V. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. mânăstirii Rohia, 2005, pp. 13-16
50.[1] Pentru a completa observaţia lui Corin Braga privind încadrarea acestui text în tradiţia „contrautopiilor poetice” (v. Corin Braga, „Biserica neagră”, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coord. Ion Pop, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998), „poetic” nu se referă aici doar la un adaos stilistic şi la o dimensiune proiectiv-vizionară, ci la însuşi modul de organizare a materiei epice, la substanţa sa şi la situarea sa ontologică.
51.[1] Imaginea acestuia merită reluată: “Era farul şi eram noi, care ne adunasem ca fluturii de noapte, stăruind fără sens în preajma luminii reci şi pustii – stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ţinut al pierzaniei nu ne putea răsplăti.” (p. 9) şi, mai departe, „priveam lumina lui care părea mai intensă cu nuanţe de verde şi albastru. Lumina pustie şi rece, blestemată ca un ochi al infernului, blestemată ca mine şi ca toţi nemernicii sortiţi să rămână veşnic în preajma ei.” (p. 25).
52.[1] În sensul în care valorile ultime ale acestui demers nu se edifică din critica la adresa unei realităţi sociale, ci din căutarea convulsivă, dramatică a Frumosului.
53.[1] De altfel, după lectura ultimului volum de versuri (plus jurnal), Corabia lui Sebastian putem observa că şi lumea occidentală, cu consumismul şi tehnocraţia ei îi provoacă reacţii similare eului liric.
