Neofit the Cretan, a Metropolitan taking the initiative
Neofit the Cretan spent most of his life in Valachia, where he came as a teacher to Constantin Mavrocordat’s children. His ascent is very rapid as he benefits from the lord’s total support, who deeply appreciates his high culture and interferes to promote him Metropolitan of Mirele Lichiei, and then Metropolitan of Valachia, from 1738 until 1753. He has an essential role in the process of introducing Romanian language into church, as many books are printed into Romanian during his time. Cultivated, practical and very active, he is no less a stimulating voice to his parishioners, his actions taking sometimes the form of social reforms.
Keywords: church, culture, process of printing, book, reform.
1.[1] Tit Simedrea, Tiparul bucureştean de carte bisericească în anii 1740-1750, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXIII (1965), nr. 9-10, p. 869.
2.[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2 (secolele XVII şi XVIII), Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 323.
3.[1] Domnitorul Constantin Mavrocordat, „deşi grec”, nu era lipsit nici el de calităţi, dovadă reformele sale, mai ales cele culturale, enumerate de Constantin Erbiceanu în Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Editura Cronicar, Bucureşti, 2003, p. 315: înfrumuseţarea oraşului, reformarea locaşurilor sfinte pentru „studiul învăţăturilor divine şi pentru coregiarea vieţei”, „scólele tinerilor pentru ornarea cu învăţăturile umanióre”. Voievodul ar corespunde astfel, spune autorul, modelului de „bărbat politic” indicat de Plutarh în „Preceptele politice”. Despre reformele domnitorului vezi şi I. Minea, Reforma lui Constantin Mavrocordat. Generalităţi şi păreri vechi, în „Cercetări Istorice”, II-III, 1926-1927, p. 238.
4.[1] Chesarie Daponte, Catalogul istoric a ómenilor însemnaţi din seculul XVIII, dintre cariĭ marea majoritate aŭ trăit în ţările Române Valahia şi Moldova, în Erbiceanu, op. cit., p. 113: „Neofit Criticul, din al Mirelor şi profesor al Beizadelilor Domnuluĭ meŭ Constantin Vodă, prin mijlocirea luĭ a devenit al Ungro-Vlahiei, însemnat prin erudiţiune”.
5.[1] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), Vol. I, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1969, p. 361.
6.[1] Alexandru Elian, Bizanţul, biserica si cultura romanească, Editura Trinitas, Iasi, 2003, p.177.
7.[1] Mircea Păcurariu, op.cit., p. 327.
8.[1] G. M. Ionescu, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II, 1708-1787, Stabilimentul Grafic Albert Baer, Bucureşti, 1914, p. 331.
9.[1] Vezi Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 316, N. Iorga, op. cit., vol. I, p. 376-377.
10.[1] Această măsură privilegia tipografiile eparhiale: „Se instituia atunci, pentru prima oară în Ţările Române, într-o formă oficială, cenzura tiparului bisericesc, ceea ce însemna, de fapt, desfiinţarea oricărei alte tipografii, în afara celor eparhiale” (Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (Secolele XVII-XIX), Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 177).
11.[1] G. M. Ionescu, op. cit., p. 331: „De vreme ce după dumnezeieştile şi sfintele canoane, sufletele creştinilor din fieştecare eparhie sunt în mâinele Arhiereului, carele este hirotonisit la acea eparhie şi acel arhiereu are să dea seama la D-l Christos cel mai întâiu arhipăstor. Lângă celelalte sunt şi cărţile sf. Soborniceşti, care cărţi sunt fântâni mântuirei sufletului. Pentru aceia dar poruncim D-nia mea, că de acum înainte să nu se mai tipărească nici o carte bisericească, fără de ştirea şi blagoslovia arhiereului locului, după cum a fost şi vechiul obiceiu aici într’această ţară (…) Şi mai pre scurt, nimeni să n’aibă voe să mai tipărească cărţi bisericeşti fără numai Arhiereul locului carele are să dea seama pentru turma lui”. G.M. Ionescu menţionează data de 10 decembrie, însă cartea domnească se păstrează în documente datată „1741 (7250) decembrie 3”, după cum arată corpusul documentelor despre activitatea tipografică bucureşteană, oferit de Tit Simedrea, op. cit., p. 931. În acest amplu studiu se detaliază atât motivele care au dus la acest decret domnesc, cât şi implicaţiile sale. Interesat ca tipografia Mitropoliei să funcţioneze cât mai repede şi cu cel mai bun tipograf din Bucureşti, anume Stoica Iacovici, Mitropolitul nu iartă reţinerile acestuia şi nu-i va trece cu vederea greşelile (furtul de stampe pentru tipărit antimise), caterisindu-l şi afurisindu-i întreaga familie. Mai mult, pentru a-şi atinge scopul, Mitropolitul înţelege să reducă şi chiar să desfiinţeze concurenţa celorlalte tipografii.
12.[1] Octavian Şchiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 54.
13.[1] Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 96: „măsura era menită să oprească intrarea în Ţara Românească a tipăriturilor religioase blăjene, considerate ca pline de eresuri”.
14.[1] Ibidem, p. 98: tipografia Mitropoliei este una dintre cele mai bine aprovizionate, având „pietre de marmură pentru prepararea chinovarului, matriţe pentru turnarea literelor chirilice şi greceşti”. Tipografia este organizată cu aportul lui Dimitrie Pandovici, tipograf de la Râmnic.
15.[1] Aceste măsuri sunt întărite, la 20 iulie 1742, prin „Noua tocmeală”, scrisă în greacă şi frumos ornamentată, unde se arată sarcina mitropolitului: „este dator să aibă purtarea de grijă, păsul şi supravegherea tipăririi cărţilor sfinte…, încât cele ce vor fi a se da în tipar să fie întâi încercate şi cu scumpătate să se cerceteze de către Preasfinţia Sa în privinţa învăţăturii şi a înţelesului (…), apoi să se dea în tipar cele bune şi folositoare” (Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, op. cit., p. 177).
16.[1] Ibidem.
17.[1] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 325.
18.[1] Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tom II, p. 54. Iorga o consideră „mai mult o circulară pe înţeles pentru preoţi” (în N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ediţia a II-a, Vol. II, Editura Ministeriului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 162).
19.[1] BRV II-219, p. 54; II-220, 221, p. 55.
20.[1] Ibidem, 222, p. 56; 224, p. 60.
21.[1] Ibidem, 227, p. 62.
22.[1] Ibidem, 229, p. 64.
23.[1] Ibidem, 230, p. 65.
24.[1] BRV IV-78, p. 55; IV-84, p. 57.
25[1] BRV II-232, p. 70.
26.[1] Ibidem, 233, p. 73.
27.[1] Ibidem, 237, p. 80; 240, p. 84; 245, p. 88.
28.[1] Ibidem, 246, p. 88.
29.[1] BRV II-249, p. 93; IV-93, 92, p. 59.
30.[1] BRV II-251, p. 94; 252, p. 96; 256, p. 99; 259, p. 101.
31.[1] Ibidem, 254, p. 98.
32.[1] Ibidem, 258, p. 100.
33.[1] Ibidem, 263, p. 105.
34.[1] Ibidem, 271, p. 111.
35.[1] Ibidem, 275, p. 113.
36.[1] Ibidem. 277, p. 113.
37.[1] Ibidem, 223, p. 57.
38.[1] Ibidem, 244, p. 87.
39.[1] Ibidem, 248, p. 93.
40.[1] Mircea Păcurariu, op. cit., p.326.
41.[1] Vezi Mihai Carataşu, Paul Cernovodeanu şi Nicolae Stoicescu, Jurnalul călătoriilor canonice ale mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit I Cretanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XCVIII, nr. 1-2, 1980, p. 281-284.
42.[1] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 326: „A copiat pisanii, inscripţii de pe pietre de mormânt, punând astfel bazele primului «Corpus» de inscripţii la noi, consemnează tradiţii locale etc. El ne apare astfel ca un precursor al cercetărilor istorice de mai târziu.”
43.[1] G. M. Ionescu, op. cit., p. 332
44.[1] Ibidem, p. 214, 219.
45.[1] Ibidem, p. 214 şi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 325.
46.[1] G. M. Ionescu, op. cit., p. 332.
47.[1] Cu prilejul unei vizite în satul Corbu, la 18 iunie 1746, Neofit botează un copil „în prezenţa poporului şi a preoţilor, ca să vază preoţii şi să înveţe ordinea sf. botez”, în G.M. Ionescu, op. cit., p. 336.
48.[1] Îndrumarea şi supravegherea preoţilor de către mitropolit corespunde, în Moldova, eforturilor lui Constantin Mavrocordat care, în a doua şi apoi în a treia domnie, îşi propune o reorganizare a vieţii bisericeşti, insistând pe instruirea preoţilor şi chiar pe verificarea acestora. Domnul nu doar că se ţine „de capul preuţilor”, dar le impune bir celor neinstruiţi (în Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întâi şi până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod (1733-1774), ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Smeu, studiu introductiv de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1987, p. 15-16).
49.[1] Scrisoarea timisă de Neofit patriarhului Paisie al Constantinopolului şi două răspunsuri din partea acestuia sunt amintite de Constantin Litzica, în Catalogul manuscriptelor greceşti, Ediţiunea Academiei Române, Instit. de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1909, p. 489, nr. 738.
50.[1] Alexandru Elian, op. cit., p. 178.
51.[1] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 324.
52.[1] Atitudinea protestatară se anunţă cu mult înainte de a deveni mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit nefiind de acord cu închinarea mănăstirii Cernica Patriarhiei Alexandriei, în 1718 (vezi Alexandru Elian, op. cit., p. 177).
53.[1] G. M. Ionescu, op. cit., p.345.
54.[1] Constanţa Vintilă – Ghiţulescu, Moartea unui mitropolit: Neofit Cretanul, în „Dilema veche”, nr. 183, 13 august 2007.
