Dan Țăranu, Mihail Sebastian și ambivalența probabilă

1. Este vorba, desigur, de volumele Martei Petreu, Diavolul
şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Editura
Polirom, 2009 şi al lui Mihai Iovănel – Evreul improbabil. O
monografie ideologică, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2012.
Dacă nu voi vorbi aici decât indirect despre cartea Martei
Petreu, nu este pentru că demersul autoarei ar fi, în ciuda
exceselor de interpretare, lipsit de virtuţi, ci pentru că mă
interesează altă abordare decât scufundarea în arhivele
articliere şi personale ale autorului în discuţie. Voi urma,
astfel, sugestia autoarei care este convinsă că „despre
Sebastian se pot scrie multe şi felurite alte studii literare şi
politice”. Marta Petreu – op.cit., p.7.
2. Şi nu este vorba aici de o simplă reevaluare a unor idei
„directoare”, idealiste, utopice, supraumane, moralizatoare
etc., din perspectiva biografiei care le contrazice flagrant, act
tradus în sublinierea discrepanţei dintre principiile profesate
public şi alegerile private. Aceasta este metoda lui Paul
Johnson (istoric al ideilor, nu autor de monografii) din
Intelectualii care se bazează pe formula subiacentă „deşi în
operă (ideologică!, proiectând explicit şi exhortativ modele
de societate şi comportament)… totuşi în viaţă”, Rousseau
sau Marx şi-au contrazis radical propriile idei.
3. Demersul lui Iovănel are, realmente, multiple calităţi,
majoritatea indexate de recenzenţi, de la Ioan Simuţ la Costi
Rogozanu. Punctele forte ale autorului constau în excelenta
documentare socio-economică binevenită, chiar dacă nu este
neapărat originală şi nu întotdeauna relevantă (au scris
despre aceste aspecte şi Daniel Chirot, Keith Jenkins,
Andrew C. Janos şi, nu în ultimul rând, Zigu Ornea) şi,
respectiv, în descompunerea subtilă şi, subsecvent,
clarificarea incoerenţelor febrile ale discursurilor generaţiei
de la 1927. De asemenea, demontarea reuşită a exceselor
hermeneutice ale Martei Petreu creează un orizont de
aşteptare care nu este susţinut de celelalte părţi ale cărţii. Una
dintre principalele probleme ale metodei lui Iovănel apare
chiar din subtitlul volumului, „monografie ideologică”, mai
precis din faptul că autorul evită să explice foarte clar sensul
adjectivului şi cum se raportează acesta, altfel decât
paratactic, la cazul studiat monografic. Sebastian a fost un
scriitor, nu un ideolog (ca Eliade, să zicem, deşi şi aici e
discutabil) şi nu putem decât deduce că un cadru ideologic
trebuie să conţină toate semnificaţiile operei, precum un
acvariu un peştişor care se hrăneşte cu fitoplancton.
4. La fel, apariţia lui Zelea Codreanu în romanul 1916, al lui
Felix Aderca, în tonuri realiste, fără tuşe critice excesive, nu
a stârnit nicio reacţie de amploarea celor stârnite de Ghiţă
Blidaru.
5. Vezi Wolfgang Iser –“Fictionalizing Acts”, în The Fictive
and the Imaginary. Charting Literary Anhtropology. The John
Hopkins University Press, Baltimore and London, 1993, pp.
1-21.
6. “(…) although each component of the triad fulfills a
significant function, the act of fictionalizing is of paramount
importance: it crosses the boundaries both of what it
organizes (external reality) and of what it converts into a
gestalt (the diffuseness of the imaginary) . It leads the real
to the imaginary and the imaginary to the real, and it thus
conditions the extent to which a given world is to be
transcoded, a nongiven world is to be conceived, and the
reshuffled worlds are to be made accessible to the reader’s
experience.” Ibid, pp. 3-4
7. Sapienţial spus, fără a arunca împreună cu apa din albie şi
copilul, chiar dacă nu suntem foarte ataşaţi de el.
8. Mihail Sebastian – De două mii de ani…Cum am devenit
huligan, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, p. 226.
9. Faptul că naratorul se identifică cu acea casă proiectată
pentru Blidaru este uşor de interpretat pentru că scena este
pregătită cu atenţie de narator, iar idealul găsirii unui punct
de echilibru în care să conveargă toate discursurile, fără ca
unul să câştige decisiv în faţa celuilalt este scopul declarat al
naratorului. Altfel, acest exemplu este relevant pentru
întrebarea, pe care ar trebui, poate, să ne o punem mai des,
ce se câştigă realmente dacă înlocuim supoziţiile pe marginea
unor elemente din operă cu supoziţiile pe marginea unor
evenimente din viaţa autorilor.
10. Criticul propune un experiment pentru a testa
invaliditatea tezei autonomiei esteticului: schimbaţi titlul
cărţii, identitatea lui Sebastian, tema abordată, prefaţatorul
şi veţi vedea că acest schimb nu va mai provoca un scandal
literar. Raţionamentul este corect, dar invalidează doar o
variaţiune distorsionată a conceptului de autonomie. A fi
autonom nu înseamnă a fi suveran decât în context politic.
Şi nici atunci sinonimia nu este perfectă. Autonomia este
relativă şi scalabilă. Suveranitatea, nu. În plus, acest
experiment nu este satisfăcător pentru că el nu se poate
generaliza (deşi aşa sugerează autorul). El nu se poate aplica
la romane care nu au conţinut transparent ideologic Cum
<<< 8
vom proceda în cazul unui roman ca Lunaticii al lui Vinea
pentru a invalida autonomia estetică? Vom apela la pătratul
semiotic al lui Greimas, cum face Fredric Jameson,
inventând noi termenii care ar trebui să genereze
necesarmente opera? Deşi Iovănel are dreptate, criticând
imersiunea totală în operă, proiect superficial şi care se
blochează rapid în autocontemplare, argumentul său nu este
convingător.
11. Acest discurs cade într-un paradox comun, încercând să
mănânce şi prăjitura (nu există literatură per se, ci ramuri
ideologice din care literatura este doar un fruct) şi să rămână
şi cu ea intactă (dar, de fapt, scriem istorie literară,
monografii).
12. Mihai Iovănel – op.cit., p. 6.
13. Este vorba despre teoria marginalităţii propusă de Robert
Ezra Park în 1928, în eseul Human Migration and the Marginal
Man şi dezvoltată ulterior de studenţii săi Everett Stonequist
şi Everett Hughes. Formula propusă de Park este cea a
plasării biculturale într-o stare de indeterminare provocată
de apartenenţa la două grupuri diferite, ambivalenţă care
anulează apartenenţa la fiecare grup în parte. Mai precis,
omul marginal este simultan membru al două grupuri, fără
a fi membrul niciunuia. Această stare de ambiguitate descrisă
de sociologii şcolii de la Chicago îşi are originea în eseul lui
Simmel despre străin (care este, simultan, departe şi aproape)
şi, printe altele, în eseul lui DuBois despre „dubla conştiinţă”
a membrilor culturilor afro-americane, ambele apărute la
începutul secolului al XX-lea.
14. Vezi Robert Ezra Park – Human Migration and the
Marginal Man”, American Journal of Sociology, Vol. 33, No.
6 (mai, 1928), pp. 883-892.
15. Zygmunt Bauman, Modernity and Ambivalence,Polity Press,
1993, p. 79. A avea, altfel spus, „o inimă egală, deschisă
tuturor anotimpurilor”.
16. Ibidem, p. 62.
17. Nu este vorba aici doar de eforturile de a părea „insider”
(proces numit „passing”) care presupun mutilarea identităţii
(schimbarea numelui etc.), ci şi de ataşamentul faţă de
promisiunea democratică, reformistă, că există drepturi
naturale în numele căruia individul este tratat echidistant,
indiferent de originea sa etnică, rasială etc.
18. Pentru o istorie a asimilării evreilor în spaţiul european
şi care deschide multe teme de interes intelectual, vezi Paul
Johnson – „Emancipation”, în A History of the Jews,
HarperCollins, 1988, pp. 311-421 şi capitolul „A Case Study
in the Sociology of Assimilation I: Trapped in
Ambivalence”, în Zygmunt Bauman – op.cit. pp. 116-160
19. Să ne amintim constatările naratorului, observând
profunda contiguitate a celor trei dimensiuni: „Liber statul
să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu
voi înceta să fiu evreu, român şi dunărean. Trei niveluri de
identitate „sunt, desigur, prea multe”, concede naratorul
logicii binare instaurate de discursul antisemit. „ « Prea multe
lucruri deodată » şopteşte vocea mea antisemită (căci am şi
eu o voce antisemită cu care conversez în orele de meditaţie).
Desigur prea multe, dar toate adevărate. Nu spun că aliajul
lor este lipsit de disonanţe, că pretind că pacea lor este
imediată. Dimpotrivă, ştiu că acest acord este lent, că această
vieţuire împreună are greutăţi interioare, intime.” Vezi Mihail
Sebastian – op.cit., p. 224.
20. Nu doar motto-ul este un argument în această privinţă
şi nici măcar această afirmaţie, făcută în plină criză identitară:
„Am găsit la anticar, pe 60 de lei, un Montaigne superb, –
de pe la 1780, cu hârtie subţire mată, cu adnotări uluitoare.
Pasionant; cu atât mai pasionant cu cât el este libertin,
sceptic şi artist, şi eu sânt numai torturat. Ce bună odihnă.
Şi nu bănuiam, nu bănuiam, dobitocul de mine, că vacanţa
asta poate să existe.”, ci faptul că Blidaru este analizat cu
metode montaignene (să ne amintim critica adresată lui
Blidaru care se consideră un ţăran simplu, în timp ce toată
personalitatea sa este o creaţie a spiritului european de care
se dezice), Montaigne nu este analizat cu metode
„blidariene”. Vezi Mihail Sebastian – op.cit., p. 39.