Dorin Popescu, Degradarea „filosofiei“ la Constantin Noica. Maladivităţi postmoderne (I)

[1] Afirmaţia poate părea şocantă numai pentru cei care nu au încă o percepţie “onestă” a discursului nicasian;

[1] În mod ostentat şi programatic, chiar dacă discursul se retrage câteodată după pliurile mincinoase ale unei adeziuni publice;

[1] În epocă deja făcuse vogă marota morţii filosofiei, iar Noica era, din câte bine ştim, un om cu neiertătoare “lectură la zi”;

[1] Ca să reducem numai la patru dominantele textuale ale discursului său;

[1] Vom vedea totuşi cât de păguboasă şi de perfidă poate fi “lectura” acestui eşec;

[1] “Familia pierdută”: Constantin Noica, G. Călinescu, Lucian Blaga,; în mod paradoxal, Noica şi Călinescu aparţin aceleiaşi “specii” de atitudine filosofică, chiar dacă neînţelegerile şi cecităţile i-au aşezat, vremelnic, la capetele opuse ale actului de reflecţie;

[1] Termenii sunt deja consacraţi (Umberto Eco);

[1] Imensa bibliografie a domeniului (din care noi vom fi folosit numai titlurile exegezei) nu e totuşi prea darnică cu lectura în grilă literară a operei lui Noica;

[1] Postmodernismul (ne hazardăm…) nu mai are nevoie de mituri; se proclamă divorţuri peste tot, se incendiază biblioteci, se târăsc fără scrupule idoli pe rug;

[1] “Pantera lui Praxitele”: numele metaforizant dat de vechii greci parabolei (când interpretul păşeşte dincolo de distanţa profană, textul îl sfâşie);

[1] De aceea, în analiza noastră ne vom “strădui” să urmăm fără greş “obiectul”, ştiind că orice rătăcire duce la “construcţie proastă” (C. Noica);

[1] ,,Cele mai multe dintre dicţionarele actuale de termeni literari nici nu mai includ poziţia <<literatura>>. Ea pare a fi de la sine înţeleasă ori neinteresantă, neimportantă“, Adrian Marino, ,,Hermeneutica ideii de literatură“, Dacia, Cluj – Napoca, 1987, pg. 175; vom accepta aşadar termenul de ,,literatură“ subînţelegând astfel genul proxim al său, existenţa unui ,,specific literar“ (,,literaritate“, R.Jakobson, substanţă intrinsecă, proprietate imanentă oricărui ,,text“ literar sau cel puţin funcţie dominantă a sa) capabil să-i confere autonomie (din motive de simplificare a demersului, vom reduce accepţia ,,literaturii“ la ,,totalitatea textelor literare scrise“ şi vom exclude din semnificaţiile termenului pe acelea care ar putea conota ideea de heteronomie a literaturii);

[1] Cât despre ,,filosofie“, ne vom rezuma şi aici la o accepţie sumară, tradiţională, asumându-ne curajos o poziţie oarecum ,,condescendentă“ faţă de ea, căci îi vom pune în joc mai degrabă riscurile şi periferiile ei : prezumţia unui domeniu autonom (,,cunoaşterea Lumii ca totalitate“), iluzia unor metode specifice şi a unui discurs propriu. Există şi în acest domeniu, la ora actuală, o criză a ,,identităţii“ filosofiei sau cel puţin una a hermeneuticii ideii ei (,,Qu’est–ce que la philosophie ?“, G.Deleuze, F.Gnattari, Paris, 1991; A.Philonenko, ,,Qu’est – ce que la philosophie ? Kant et Fichte“, Paris, 1991; Jose Ortega y Gasset, ,,Ce e filosofia ?“, trad. rom. în Ed. Humanitas, Bucureşti,1998; J.Domanski, ,,La philosophie, theorie ou maniere de vivre?“, Fribourg, 1996 ş.a.; la noi, cel puţin Ştefan Afloroaei, Mircea Flonta, Gabriel Liiceanu, Cristian Bădiliţă, Vasile Macoviciuc, Aurel Codoban, Andrei Marga, Ion Ianoşi);

[1] A.Codoban, ,,Ceea ce rămâne sigur este diagnosticul filosofiei la posibilul capăt al modernităţii; ea a ajuns să fie un discurs de comentariu într-o cultură de citate. Este o filosofie nonfigurativă, care trăieşte din exploatarea semnificaţiilor gândite fie altcândva, fie altundeva“, „Filosofia ca gen literar”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pg. 162;

[1] Filosofului contemporan nu i se mai poate pretinde acum decât ,,un nou discurs asupra limbajului“, Pierre Hadot, ,,Ce este filosofia antică ?“, Polirom, Colecţia Plural, Iaşi, 1997, pg. 28;

[1] La origine, filosofia pare a nu fi fost o interpretare ,,primă“ a lumii, ci un discurs aplicat altui discurs: un discurs cultural aplicat ,,literaturii“ mitologice; filosofia presocratică a apărut ,,ca nevoie de interpretare pentru a reduce polisemia mitologică; de aici, ea va evolua autonomizându-şi discursul faţă de cel literar“, A.Codoban, op.cit;

[1] Putem aşadar vorbi de o criză a ,,limbajului filosofiei“ şi, deopotrivă, de una a metodei ei (Kant: recunoaşterea caracterului neştiinţific al filosofiei – ,,se poate învăţa nu filosofia, ci filosofarea“, ,,philosophieren“; Husserl: ,,pretenţia de a fi ştiinţă riguroasă filosofia nu a putut să o satisfacă pe deplin niciodată […]. Eu nu spun că filosofia ar fi o ştiinţă imperfectă, ci spun pur şi simplu că ea nu este ştiinţă; căci nu şi-a făcut debutul ca ştiinţă“, ,,Filosofia ca ştiinţă riguroasă“, Paideia, Colecţia cărţilor de seamă, Bucureşti, 1994, Edmund Husserl, pg. 5-8 ş.a);

[1] Şi, având în vedere poziţia ,,de graniţă“ a genurilor în cauză, filosofia va risca şi aici să devină o subspecie a literaturii;

[1] A.Codoban, op.cit;

[1] ,,Cum este posibilă filosofia în estul Europei ?“, Polirom, Colecţia Plural, Iaşi, 1997, pg. 25;

[1] Exegetul ieşean remarcă drept cauze fundamentale ale prevalenţei limbajului alegoric: sincopele ,,mutaţiilor“ filosofice care obligă la limbaj interstiţial impropriu, inapetenţa la real a spaţiului românesc (vom reveni, a se vedea analiza, op.cit., pg. 26 );

[1] i.e. Alexandru Paleologu, ,,Ipoteze de lucru“, Eminescu, Bucureşti, 1986; Sorin Antohi, ,,Civitas imaginalis.Istorie şi utopie în cultura română“, Litera, Bucureşti, 1997; Andrei Pleşu, ,,Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, Bucureşti, 1996; Gabriel Liiceanu, ,,Jurnalul de la Păltiniş”, Humanitas, Bucureşti, 1991 ş.a.m.d. (topos obsedant al literaturii de specialitate);

[1] A.Codoban, op. cit;

[1] Există o întreagă bibliografie a ,,temei“; vom sugera Pierre Bourdieu, ,,L’ontologie politique de Heidegger“, Editions de Minuit, Paris, 1988. La noi, Aurel Codoban, op. cit. (P.Bourdieu: ,,O analiză adecvată respinge pretenţia de autonomie absolută a textului filosofic“, op. cit., pg. 10;

[1] A.Codoban, op. cit;

[1] idem;

[1] ,,Sunt însă epoci în care filosofia îşi reduce preocuparea de sistem […]. Astfel de epoci sunt în declin pentru filosofie, căci aceasta e de nedespărţit de <<formă>> şi, cu aceasta, de <<sistem >> “, Andrei Marga, ,,Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică“, Dacia, Colecţia Propedeutica, Cluj – Napoca, 1992, cap. ,,Raportul Filosofie – Literatură“, pg. 71;

[1] Vom înţelege aici prin ,,cultură post-modernă“ simultaneitatea recunoaşterii unor convenţii deconstructiviste: decesul ideii adevărului absolut, ,,sfărâmarea subiectului“ (odată cu Nietzsche; a se vedea exegeza lui Luc Ferry, ,,Homo Aesteticus“, Meridiane, Biblioteca de Artă, Bucureşti, 1997), pulverizarea interpretativă (,,Nu există stări de fapt în sine, ci doar interpretări […]; nu există o lume, ci o infinitate de lumi“, Friedrich Nietzsche, ,,DER WILLE ZUR MACHT“);

[1] Sintagmă propusă de A. Codoban – noi vom opta pentru ,,comunitatea ideatică“;

[1] G. Liiceanu (op. cit.) vorbeşte şi despre o situaţie restrânsă a auditoriului filosofic la greci, ,,tânărul aristocrat atenian, de genul lui Alcibiades, Charmides sau Lysis, care urma să fie câştigat pentru un ideal de libertate interioară şi înţelepciune“ (pg.16), însă tot distincţia lui între ,,auditoriul specializat în sensul cunoştinţelor filosofice“ şi acela ,,al disponibilităţilor“ lămureşte definitiv problema;

[1] A.Codoban;

[1] Exegeza întreprinsă de G. Liiceanu (Cap. ,,Filosofia şi paradigma feminină a auditoriului“, op.cit.) ni se pare, în această privinţă, fără cusur;

[1] Vom adânci analiza în demersurile ce vor urma;

[1] i.e. ,,Povestea ( …) scoate discursul speculativ din propria lui tautologie“, G.Liiceanu, op. cit., pg. 15;

[1] Ipoteza va beneficia de o dezvoltare ulterioară;

[1] Şi, prin asta, o întoarcere a filosofiei ,,la sine“, nostalgie discretă a oricărei epoci de ,,recul filosofic“;

[1] ,,Rămâne fapt sigur că opţiunea pentru o formă literară, care atrage după sine mutarea discursului filosofic în registrul operei de artă, s-a făcut întotdeauna în vederea modificării (şi creşterii) tipului de audienţă“, G.Liiceanu, op. cit, pg. 21;

[1] ,,Forma literară e o binefacere pentru filosofie“, idem, pg. 36 (cu referire la romanticii germani);

[1] Vom opta aici pentru situaţie de discurs ca ,,ansamblu al circumstanţelor în care are loc o enunţare (scrisă sau orală)… Pragmatica (1) este definită astfel ca fiind studiul influenţei situaţiei asupra sensului enunţurilor“, Oswald Ducrot, Jean–Marie Schaeffer, ,,Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului“, Babel, Bucureşti, 1996, pg, 492;

[1] Pentru conformitate, teza ,,meditaţia – specifică filosofiei în estul Europei”, Ştefan Afloroaei;

[1] O. Ducrot, op. cit., pg. 91;

[1] v. Robert Nozick, ,,Philosophical Explanations“, Cambridge, Masachusetts, The Belknap Press of Harvard University Pres, 1981;

[1] Dan Pavel, ,,Etica lui Adam“, Du Style, Colecţia Himera, Bucureşti, 1995;

[1] op. cit;

[1] R.Nozick, op. cit;

[1] A.Codoban, op. cit, pg. 122;

[1] Exemplificăm din întreaga ,,literatură“ a eseului cu Georg von Lukacs, ,,eseul nu iveşte lucruri noi dintr-un neant gol, ci doar ordonează în mod nou ceea ce era deja ştiut“;

[1] Eseul ar fi ,,forma excelentă pentru filosofia subiectivă“, A Marga, op. cit;

[1] Adrian Marino, ,,Dicţionar de idei literare“, volumul I, Eminescu, Bucureşti, pg. 608;

[1] A se vedea natura şi termenii distincţiei la Max Bense;

[1] Chiar anexarea unui ,,discurs filosofic tradiţional“ (Nietzsche, Kierkegaard, Dilthey, Ortega y Gasset, Unamuno, Heidegger, Jaspers, Sartre, Camus etc.) poate servi drept argument în acest caz;

[1] op.cit., pg. 608;

[1] A.Codoban numeşte eseul ,,forma discursivă a derulării spontane şi stufoase, ezitante şi digresive a meditaţiei filosofice“, op. cit. (s.n.);

[1] Jauss, Şcoala de la Konstanz, estetica receptării;

[1] Nu vom enumera aici întreaga bibliografie a ,,temei“; literatura de specialitate a devenit, în ultimii ani, destul de ,,generoasă“ cu analiza statutului ,,cititorului“; nu ne propunem să identificăm nici numeroasele instanţe de implicare ale acestuia; vom preciza însă că ,,lectorul critic“ din spaţiul românesc are de acum privilegiul accesului ,,lingvistic direct“ la literatura de specialitate a lui Umberto Eco, prin repetatele traduceri de la Editura Pontica, Constanţa;

[1] ,,Cititor – Model: un cititor – tip pe care textul nu numai că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care şi caută să-l creeze“, Umberto Eco, ,,Şase plimbări prin pădurea narativă“, Pontica, Biblioteca Italiană, Constanţa, 1997, pg. 15 şi ,, …nu interpretez un text, ci mă folosesc de el . Nu trebuie să umblăm prin pădurea narativă ca şi cum ar fi grădina noastră privată. Există prin urmare nişte reguli ale jocului, iar cititorul – model este acela care se pricepe să-l joace“, op. cit., pg.17;

[1] v. U.Eco, ,Limitele interpretării“ , ed. cit., pg. 32;

[1] idem;

[1] Vom evidenţia această distincţie tot cu ajutorul lui U. Eco, printr-un pasaj semnificativ: ,,Un text poate fi interpretat atât semantic, cât şi critic, dar numai unele texte prevăd ambele tipuri de interpretare. Dacă eu spun <<pisica e pe covor>> cuiva care mă întreabă unde este pisica, prevăd numai o interpretare semantică. Dacă cel ce o spune este Searle, care vrea să atragă atenţia asupra naturii ambigui a acelui enunţ, prevede şi o interpretare critică. Deci a spune că fiecare text prevede un cititor model înseamnă a spune că, în teorie, iar în unele cazuri chiar explicit, el prevede de fapt doi: cititorul – model ingenuu (semantic) şi cititorul – model critic“, U.Eco, ,,Limitele …“, ed. cit., pg. 32;

[1] În care ,,marile naraţiuni“ (Lyotard) nu au murit totuşi; supravieţuiesc.