The Latin School and the Translation of the Bible into Romanian
The Romanian people defines the phrase “Latin School” as referring to a current of pro-European ideas which activated during the 18th and the 19th centuries. It was found in all spheres of culture, Church, school and literary creation, with a particular emphasis on demonstrating the historical identity. The works registered within The Latin School were intended to demonstrate the Romanians’ Latin origin. During the aforementioned age the Latin origin meant an imagistic European advantage, by the regency of French and by the theory according to which the Latins originated in The Great Roman Empire of The Antiquity. The most important creation was the series of translations of The Bible into Romanian. The text of The Bible experienced several methods of relieving the closeness between Romanian and Latin. With successes and failures, which are highlighted in the article, the Romanian Latin period, also called The Transylvanian School, had an established text of The Bible in Romanian, as a final product. The main handicraftsman was Samuil Micu (1745-1806), such as Martin Luther was for the Germans, Ostrogska, the authors of the Bible in Russia, King James, for the English and Gáspár Károli, for the Hungarians.
Keywords: The Transylvanian School, The Latin School, Latinization, Slavonic elements, lexical denizen, the neologistic process
1. Aşa se explică prezenţa, în unele cărţi biblice, a cuvintelor unire şi unit ca echivalente ale cuvintelor lat. simplicitās, -ātis, respectiv simplex, -ĭcis. Iată câteva exemple concludente în acest sens: Unirea drepţilor îi va îndrepta pre dânşii, şi înşelarea celor răzvrătiţi îi va bate pre ei. (Pl 11,3); Mai bun e săracul care umblă întru unirea sa decât bogatul ce-şi strânge buzele şi neînţăleptul. (Pl 19,1); Dreptul cel ce
umblă întru unirea sa fericiţi după sâne fiii va lăsa. (Pl 20,7); Mai bun e săracul ce umblă întru unirea sa decât bogatul în căi necurate. (Pl 28,6); Că cei drepţi vor lăcui pre pământ şi cei uniţi vor rămânea într-însul (Pl 2,21); Că urăciune iaste Domnului tot înşelătoriul şi cu cei uniţi graiurile Lui. (Pl 3,32). A se vedea încă: Pl: rezum. cap.10;
rezum. cap.20; 10,29; 11,5; 28,10, 18; 29,10; Iov: 1,1, 8; 2,3, 9; 8,20; 9,21; 12,4; 25,2; 31,6; 33,3. De fiecare dată, sensul actualizat de aceste cuvinte este „credinţă sinceră”, „curăţenie sufletească”, „sincer în credinţa sa”, „curat sufleteşte”. Prezenţa acestor cuvinte în textul biblic trădează o stare de spirit: teama de a vedea zădărnicită unirea şi, implicit, şansa românilor de a se emancipa, în condiţiile în care unirea era subminată de acţiuni anticatolice de răsunet, fie că vorbim despre mai vechea răzmeriţă ortodoxă a lui Visarion Sarai, din 1744, suprapusă în mod nefericit peste plecarea în exil a lui Inochentie, în acelaşi an, – cele două evenimente constituind cauzele majore ale instalării unei lungi crize ierarhice la Blaj, care s-ar fi putut solda cu
dezmembrarea noii confesiuni româneşti –, fie despre acţiunea organizată de Sofronie din Cioara între 1759–1761, chiar în perioada în care ieromonaşii de la Blaj traduceau Biblia după Vulgata.
2. O echipă intelectuală alcătuită din câteva personalităţi ale primei generaţii de intelectuali iluminişti: Petru Pavel Aron, Grigore Maior, Atanasie Rednic, Silvestru Caliani, Gherontie Cotorea, în primul rând, şi, în plan secundar, Petru Pop de Daia şi Ioan Săcădate (vezi Ioan Chindriş, Testamentul lui Petru Pavel Aron, în Biblia Vulgata 1760, vol. I, p. LXIV-LXX; acelaşi studiu şi la Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Petru
Pavel Aron, Editura Astra, Blaj, 2007, p. 128-144).
3. Biblia Vulgata. Blaj 1760–1761, ediţie princeps după manuscris inedit coordonată de Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, vol. I-V, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005. Această ediţie a Bibliei lui Petru Pavel Aron a determinat şi încetăţenirea denumirii Biblia Vulgata pentru truda harnicilor „ieromonaşi” de la Blaj.
4. Biblia Sacra, Venetiis, apud. Nicolaum Pezzana MDCLXXXX (după un exemplar din această ediţie, existent în fondul cel mai vechi al călugărilor bazilitani de la Blaj, a tradus echipa coordonată de episcopul Petru Pavel Aron).
5. Pentru analiza extinsă a lexicului din acest text, vezi Niculina Iacob, Limba şi stilul Vulgatei de la Blaj 1760–1761, în Biblia Vulgata 1760, vol. V, p. 865-908; acelaşi studiu şi la Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Petru Pavel Aron, Editura Astra, Blaj, 2007, p. 332-431.
6. Ca şi în alte cazuri, poate fi vorba aici de o repunere a cuvântului în circulaţie, iar prezenţa lui în textul latinesc să îl fi motivat o dată în plus pe traducător, latinist prin formaţie, pentru folosirea acestui cuvânt în locul sinonimului parţial, tot de origine latină, vânt.
7. Trebuie spus că multe dintre aceste cuvinte se regăsesc astăzi în
dicţionarele limbii române, dar ele au fost împrumutate din nou,
într-un alt moment din evoluţia limbii române, mai aproape sau mai departe de anul 1760.
8. Primele informaţii în legătură cu traducerea Bibliei de către episcopul Aron le găsim la Samuil Micu, în mai multe locuri: în ediţia latină a Istoriei românilor (1778), în cuvântul înainte, Cătră cetitoriu, la Biblia de la 1795 şi în volumul dedicat istoriei bisericii din Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor (1802) (vezi Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2001, p. 307).
9. Eugen Coşeriu, Istoria şi fazele istorice ale lingvisticii romanice, în vol. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 111.
10. În legătură cu lexicalizarea ideii de „a binecuvânta” în limba română, vezi Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblică, Iaşi, 1995, p.83 şi Niculina Iacob, Limbajul biblic românesc (1640-1800), Suceava, 2001, vol. II, p. 205-207.
11. Această înseamnă că Samuil Micu rămâne traducătorul care a înlocuit sistematic împrumutul slavon cu cuvântul format în limba română (vezi Niculina Iacob, Limbajul biblic românesc (1640-1800), ed. cit., vol. I, p.181 şi vol. II, p. 205-207).
12. Pentru situaţia din alte cărţi biblice, se poate consulta Indicele fiecărei cărţi, în Biblia Vulgata 1760, vol. I-V.
13. În Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913, pentru etimologia verbului a binecuvânta se trimite la trei modele: grecesc, slavon şi latin.
14. Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, ed. cit., p. 305.
15. Ibidem, p. 321.
16. Pentru o analiză minuţioasă a textului de la 1795 în comparaţie cu traducerea de la 1688 şi cu referiri la cele două manuscrise din secolul al XVII-lea, vezi Niculina Iacob, Limbajul biblic românesc (1640–1800), Editura Universităţii Suceava, 2001, vol. II, passim.
17. Într-o notă marginală din manuscrisul traducerii sale la cartea Facerii, Samuil Micu scrie: „…cum Graeco collata per eundem Samuelem Klein, et Demetrium Eustatiovits, directorem scholarum normalium in Transylvania non unitorum” (adică: „revăzută şi
colaţionată cu cea grecească de către acelaşi Samuil Clain şi Dimitrie Eustatievici, directorul şcolilor primare ortodoxe din Transilvania”). Vezi Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, ed. cit., p. 330-331.
18. În prefaţa Liturghierului de la Iaşi din 1818, el teoretizează necesitatea înlocuirii slavonismelor de felul cădire, dveră, molitvă, pogrebanie, utrenie, vecernie, vohod etc. cu echivalentele lor latineşti – tămâiere, uşă, rugăciune, înmormântare, rugăciunea mânecării, rugăciunea serii, intrare – sau cu împrumuturi din greacă: euharistie „pricistanii”, litie „slujbă pentru obţinerea de roade bogate”, polieleu „cântare peste rând pentru slăvirea unui sfânt.” (Vezi Ion Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (De la origini până la 1860), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981, p. 144 şi Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, ed. cit., p. 344).
19. Prin comparaţie, în aceeaşi carte biblică din textul tipărit în 1688, a blagoslovi este folosit de 71 de ori, iar a binecuvânta numai de două ori. 20. În 1817, la Sankt Petersburg, după traducerea lui Samuil Micu, s-a tipărit întâi Noul Testament. Doi ani mai târziu, după aceeaşi traducere, s-au tipărit atât Noul Testament separat, cât şi Biblia întreagă. După mai bine de un secol, în 1925, canonicul Ioan Bălan scotea la Oradea Mare, pe înţelesul tuturor, Noul Testament al Domnului nostru Isus Hristos, explicând în cuvântul-înainte: „Testamentul Nou cuprinde patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 epistole şi Apocalipsul. Eu le-am dat după Biblia cea mai bună românească, care s-a tipărit în Blaj la 1795 [s.n.], şi am schimbat numai acolo unde mi s-a părut că înţelesul nu e destul de limpede şi unde vorba nu se mai potriveşte astăzi”.
21. Reţinem aici şi exemplul lui Ion Heliade Rădulescu, a cărui intenţie mărturisită a fost aceea de a primeni limba textului sacru, astfel încât noua traducere rezultată să reflecte „înaintarea limbei”, aşa cum se poate vedea în versiunea rămasă parţială, pe care Ion Heliade Rădulescu a tipărit-o, în 1858, la Paris, cu titlul complet: Biblia Sacra
que coprinde Vechiul si Noul Testament, tradusă din hellenesce dupŏ a quellor septedeci de I. Heliade R., Paris, in typographia lui Preve si comp., via J. J.-Rousseau, 1858.
22. Cf. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1983, p. 195-196. 23. În MDA, cuvântul este pus în legătură cu ml. *succutere; Al. Ciorănescu (DER) vorbeşte despre originea incertă a cuvântului: „Se
consideră der. din mag. szokotálni, din sl. skotŭ «vită mică» (…); dar istoria cuvântului maghiar nu este clară, Edelspacher [Antal Edelspacher, Rumun elemek a Magyar nyelvbén, Budapest, 1875, p. 22] îl consideră der. din rom.”. Ciorănescu menţionează, „ca o curiozitate”, etimologia cuvântului din se şi căuta.
24. Timotei Cipariu, Dialectul beserecesc şi latinisarea, în Principie de limbă şi de scriptură, în vol. Timotei Cipariu, Opere, I, ed. cit., p. 121). 25. O creaţie lexicală inedită este verbul a sperăndui, rezultat în urma contaminării dintre a spera şi a nădăjdui: Şi lui Sit se născu fiiu, şi-i puse numele lui Enos. Acesta sperăndui a-i chema numele Domnului Dumnezeu. (Fc 4,26).
26. Cuvântul reprezintă o adaptare a lat. consanguineus, -ī, pentru ceea ce astăzi este consangvin (adj. şi, prin extensie, substantiv cu sensul „rudă”), legătura etimologică propusă în dicţionare fiind însă cu fr. consanguin; în forma consângean ar fi fost un calc lingvistic. La începutul şi în interiorul neologismelor, a urmat de n nu devine â (cf. angel, animal, a demanda, gigant), aşa cum se întâmplă în cuvinte precum: antaniu = întâiu (Fc 22,21; 25,25), ambele = îmbele (Fc 19,30), ambii = îmbii (Fc 25,9), mancare = mâncare (Fc 2,9). Cuvântul granu (lat. granum) se transcrie grâu (Fc 27,37; 30,14), granulu = grâul (Fc 41,35), chiar dacă n a pierit din pronunţie. La fel şi catu (lat. quantus): catu-’lu = câtu-l (Fc 13,16).
27. În neologismele care au în structură litera x, aceasta va fi redată prin s, dată fiind aplicarea vechii transformări fonetice a lat. x > s (lat. maxilla > rom. măsea): esemplu = esemplu (Iş 25,9; Nm 23,7; 24,2), esemplulu = esemplul (Nm 23,18), espunu(-ti) = espunu(-ţi) (2Lg 30,18).
28. În neologisme, înainte de nazală, când nu este urmat de e sau de i, e se conservă, spre deosebire de cuvintele din vechiul fond, în care devine â: pamentulu = pământul (Fc 1,1, 2), samentia = sămânţă (Fc 1,12, 13, 31; 8,22), densii = dânşii (Fc 1,18, 29, 30) etc. Când este urmat de e sau de i, e devine i: cf. bene = bine (Fc 1,9, 11, 13), plenì = plini (Fc 2,22),vestmente = veşminte (Fc 3,21; 28,20), va intende = vá întinde (Fc 3,22) etc.
29. Ioan Bălan, în Limba cărţilor bisericeşti. Studiu istoric şi liturgic, Blaj, 1914, p. 235-236.
30. Ibidem, p. 238.
31. Vezi supra, nota 20.
32. Biblia de la Blaj (1795), ediţie jubiliară. Cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul Bisericii Române Unite, Roma, 2000 (coordonatorul ediţiei Ioan Chindriş).
